Umbre pe cer

adânc
sub câmpia încă necălcată
plănuieşte evadarea mărturia
gravată
cu negru pe cărbune.
adânc
deasupra cerului neadmirat
o stea e incompletă.
pustii
sunt norii gri
ca nişte umbre goale

văd umbre pe cer şi mă întreb ele ce văd
văd umbre pe cer şi mă întreb ele ce văd

dezbracă-te de mine, şi fă-ne iarăşi goi!
acasă porni-vom prin drumuri de noroi,
covoare de morţi fluturi, roi şi roi
compuşi doar din exuvii vechi şi noi.

atins-am bulbul prea fragil şi temător
prea sus, confuz, prea slab şi trecător.

Răspunsu-i în mocirla noastr-angoasă.

dezbracă-te de mine, şi fă-ne iaraşi goi!
acasă porni-vom prin drumuri de noroi,
covoare de morţi fluturi, roi şi roi.
compuşi doar din exuvii vechi şi noi
am fost, suntem..

vom fi din nou?


Pierdut

Pierdut prin blocurile gri,
Pierdut şi prin copilării,
Printre cuvinte simple şi banale,
Pierdut din nou ca o fantomă chioară,
Prin mica-mi casă în care am murit,
Mă-nvârt pân-ameţesc,
Nu ştiu nimic,
Învăţ,
Şi uit,
Mi-reamintesc.
E prea târziu?
Normal că e…
Dar nu-i nimic,
Ştiu să şi zbor!
Mă pierd prin utopii necontenite,
Mă pierd prin zâmbete clădite,
Înot printre snobism şi eroism,
Idealism şi romantism,
Prin marea mea cale lactee,
Mă-nvârt pân-ameţesc,
Ştiu tot,
Şi uit,
Reconstruiesc.
E prea frumos?
Normal că e…
Dar nu-i nimic,
Mă şi trezesc!

God Is An Astronaut - Forever Lost

Download: god-is-an-astronaut-03-forever-lost.doc


Artist of the month: Antimatter

M-a pus naiba să scriu acolo “Artist of the month”, acum mă văd obligat să scriu iar despre un/o artist/trupa. Aş putea să modific, să scriu “Artist of Spring 2012” :D .
Atunci am ales Madrugada pentru că doar ce îi descoperisem.. dar acum despre ce să scriu? Hmm.. o să scriu despre Antimatter.. pentru că de ce nu! :D

Bun.. Antimatter este o trupă Doom/Melancolic din Anglia formata de doi genii, Duncan Patterson (basistul de la Anathema) şi Mick Moss, ambii foarte buni scriitori de versuri.
Patterson a început proiectul la sfârşitul anilor ’90.. de altfel eu îl consider (proiectul) o extensie bine-definită a trupei Anathema.

Până acum au scos 4 albume de studio: Saviour (2001), Lights Out (2003), Planetary Confinement (2005), Leaving Eden (2007), şi urmează al 5-lea Fear Of A Unique Identity.

Versurile mi se pare GE-NI-A-LE, indiferent de melodie şi mesajul ei, e imposibil să nu se muleze perfect cu valurile tale interioare. S-ar putea lipsi până şi de partitura instrumentală (care de altfel şi ea e suava şi relaxantă) şi tot ar capta atenţia cu uşurinţă.

Aş mai adăuga că e unul din acele proiecte foarte bine puse la punct, impresionând din toate punctele de vedere: muzică, versuri, voce şi… cantitatea calităţii.. dacă pot spune aşa. Dar pot spune şi asa: nu există macar o melodie care să îmi displacă :D , fapt pentru care nici nu o să enumăr melodiile mele preferate.

I hope you enjoy:

Antimatter – Leaving Eden

Download: antimatter-07-leaving-eden.doc

Put the thorn in my side, the coins on my eyes
I’m not awake, I’m leaving Eden
And all her frozen charms lie cold in my arms
Panic went away and left me reeling
It’s warm outside but the weather fails to hide
the stinging loss inside
For in the back of my mind I always thought I’d find my way to paradise
On I’d walk to paradise …

But grace and lies locked the door from the other side
And now there’s not much else there
Grace and lies
In all how long can you hide, how long?
The cost of innocence is the loss of innocence
Some may pass away, but some die screaming
When it came to my time, oh it took me by surprise
Was it my mistake, or am I born for giving in?


Ice Dance

Ai grijă unde pășești. Nebunia asta trebuia să înceteze odată cu începutul noului sezon de vânătoare. Mii de dansuri se sting pe podeaua pe care refuzai să calci. Închis în celula bolii arunc ecouri virtuale către ochi ce nu mai caută prezența. Gheața se așterne frumos peste 5 trecuturi ce ascund în dimensiunile lor mișcare și vânt, lumină, cald, verde, emoție, prostie… O nouă piatră se ridică peste dimineața zilei de 7. Vrei mulțumire? Vei primi milă. Vrei înțelegere? Vei primi dispreț. Vrei încredere? Ură îți rezerv. Mai vrei ceva? Nu mai am nimic… închei aici telegrama către neant. Stop.

Stâlpi de caramel se scurg pe butoanele de ceramică din creierul cănii unde îngropam sunete. Fluturi cu aripi de plastic se scaldă în picturile cu elefanți. Privirea îmi stropește iluziile cu kerosen. Chiar nu are nimeni o sticlă de zahăr? Vreau să curățăm mormanul ăsta de ciudați până la ivirea zorilor.

Crossing the wasteland
Between my fortified dimensions
Find the Crying Queen
Sunk in lost intentions
For son, herself, illusions lost.

Eating liver, spitting seeds
Crows demanding,
Gods receive
Growing trees
Trembling knees
Furthest green
Of her dreams.

Semnat AltClaudiu

De mult timp visez acelaşi lucru, aceeaşi…fiinţă ce mă controlează, deşi simt că mă ignoră. Pare indiferentă de existenţa mea, poate chiar … mă rog.. Mereu începe cu mine în centrul scenei, un câmp imens, molcom, de o nuanţă gri ce-mi dă o stare dulce şi tristă în acelaşi timp. Apoi câmpul devine apă, eu mă afund până la genunchi. Încep să alerg, fac sărituri, dar apa rămâne tihnită, tăcută; iar eu..eu sunt mereu în centru, iar scena nu îşi pierde echilibrul nici când o lumină caldă se scurge pe trupul meu. Dar apoi încep să aud muzică; o muzică rece care parcă mă face plin, mă completează, dar în acelaşi timp mă stoarce de toate puterile, mă goleşte, mă reduce, îmi fură regatul meu de apă; răceala devine mai reală decât orice senzaţie din afara visului şi îngheaţă tot; totul devine alb, iar eu nu mă mai pot mişca, picioarele îmi sunt blocate în gheaţă. Atunci e momentul în care ea apare. E momentul în care şi inima îmi cedează şi devin o simplă statuie neputincioasă; sunt obligat să privesc spectacolul. Muzica e din ce în ce mai asurzitoare până la punctul în care devine una cu mine, eu devin unul cu gheaţa, gheaţa e însăşi muzica, iar ea e instrumental creator, urmele ei pe gheţă sunt notele. Eu mai exist doar prin prisma ei; şi sunt nervos, şi recunoscător; umil şi onorat. Acum e ea în centru, e sub fosta mea lumină ce îi acoperă umerii goi, legănarea graţioasă a braţelor, alura mândră, triumfătoare, privirea falnică ce mă hipnotizează după fiecare săritura, mă obligă s-o urmăresc, mă face nebun; sunt obsedat de frumuseţea dansului, sunt invidios pe libertatea ei, vreau să o posed, să o analizez, să o descopăr, să uit şi s-o descopăr iar. Dar eu, în tot acest timp, sunt îndepărtat spre întuneric, abia o mai disting în departare. Zâmbesc în sinea mea; sunt fericit şi trist şi destinat uitării.

Semnat maroooned

Danny Elfman – Ice Dance

Download: 07-ice-dance.doc


Artist of the month: Madrugada

În ciuda numelui, Madrugada nu provine din vreo ţară vorbitoare de limbă spaniolă, ci e o trupă rock din Norvegia şi am ascultat intens luna aceasta chiar din momentul în care i-am descoperit. E una din acele trupe care mă impresionează la toate capitolele: stilul muzical, versurile, vocea solistului şi o discografie consistentă (sunt şi trupe care au doar 2-3 melodii foarte bune, dar restul sub-mediocre).

Băieţii au 5 albume de studio (Industrial Silence, The Nightly Disease, Grit, The Deep End, Madrugada), ultimul fiind lansat în 2008 după moartea chitaristului lor; apoi nu au mai scos nimic sub numele de Madrugada.

Temele versurilor constau în principal în introspecţie, dragoste, aspecte sociale si trăiri…sentimante în general (nu asa :D ).

Păăăi, melodiile mele preferate sunt: Majesty, The Lost Gospel, Hands Up – I Love You, What´s On Your Mind?,Valley Of Deception, A Deadend Mind, I Don’t Fit, Get Back In Line, Vocal, and many more.

Sper să ascultaţi şi să vă placă şi vouă.

Madrugada – Majesty

Download: madrugada-grit-09-majesty.doc

So am I good or bad
The way that things did turn out
I did only make you sad
And we cried and we cried on the phone
Oh but in my mind
You were never that all alone

Oh you were majesty
Your robes were heavy
And your longing was a cutting from bone

So am I, am I good or bad
Could only awake your anger
I could only make you mad
Now was that how you showed me
That you were still so young and bold
Anyway, those fights did drive me
And I was dying of thirst and I wasn’t growing old

Oh you were majesty
Your robes were heavy
And your robes were very cold
Oh oh oh majesty, oh

But in my mind
I could still climb inside your bed
And I could be victorious
Still the only man
To pass through the glorious arch of your head, oh

Oh you were majesty
Your robes were heavy
And your treats were very red
Oh you were majesty
Now it’s like I said
That spirit, it’s now dead
Oh oh oh majesty, oh


Soldier Side

Pe frontul cuvintelor el luptă orbit,
pictând din nou un orizont nedesluşit.
Aruncă acum cuvintele, frenetic,
bătătorind cărări spre alt generic.

Pe frontul silabelor el luptă asurzit,
tremurând în cercul său de foc menit.
Aruncă acum cuvintele, precar,
speriat fiind de liniştea din jar.

Pe frontul literelor el luptă amuţit.
De-acum şi ultima vocală a murit.
Orizontul e incapabil de verdict,
pictând doar linii de nedesluşit.

Semnat maroooned

Îngeri închiși în punga de scobitori scormonind printre petale de întuneric. Rădăcini de copaci mărunțind vesel visul de aseară.

Chitarei îi lipsea o coardă. Fata a cărui față nu i-o puteam distinge râdea ușor sarcastic de stângăcia cu care manevram instrumentul muzical. Dar reușeam totuși să încropesc câteva sunete care să mă facă demn de talentul meu. Sirena iarăși suna. Alt atac. Cei din camerele alăturate păreau panicați. Nu reușeam să înțeleg… aveam oare încredere prea multă în noile mele abilități? Zâmbetul ei reușea să-mi aplifice starea. Eram capabil de orice. Freamătul produs de ceilalți în timp ce alergau pe scări începea să mă plictisească. Am luat-o de mână, am urcat pe geam… părea o distanță destul de mare până jos. Dar… puteam… am alunecat amândoi până pe iarba din fața blocului. Ajunși la marginea dealului ne-am oprit… vedeam clar drumul ce duce până în vale, apoi urcă șerpuit până ajunge la linia copacilor. Acolo se afla cei cu care eram în război. Din nou sirena. Ea era foarte speriată… “ce facem acum?”… după ce reușisem să fac când plecasem din bloc eram convins acum că pot merge până la capăt. Norul de avioane inamice ce se apropia de noi atingea acum pământul. Eram mândru…

Visul de aseară… petale de lumină îl spulberă… timpul să-mi eliberez îngerii…

Semnat AltClaudiu

System Of A Down – Soldier Side

Download: 12-soldier-side.doc


whatever..

…şi totuşi uneori simt că eu însumi sunt un obstacol. Paradoxal infimităţii mele, abilităţii mele de a mă face invizibil, de a păşi pe bulevarde prin frunzele uscate fără a fi auzit, totuşi parcă sunt un munte incomod, un copac imens crescut în mijlocul străzii. Sunt o adunătură de crengi uscate perfecte pentru foc, de crengi moarte îmbibate în sânge ce-mi răsar din inimă. Şi trebuie să spun, e dureros, e o durere infernală de câte ori se naşte o nouă creangă moartă prin inima mea. Trăiesc doar durerile naşterii şi durerea dulce a morţii.
Hegemonia lordului Trebuie şi-a găsit sfârşitul în clipa în care a urcat pe tron. E chiar amuzant să-l priveşti pe Trebuie cum încearcă el, micuţul, să dea ordine, să încalece vreun cal.. he he.. câteodată îl vezi cum construieşte vreo scară ca să poată urca din nou pe Scaunul Regal. Dar noul conducător e mai potrivit pentru timpurile astea dureroase, spasmatice, pline de crampe şi convulsii. Cred că Indiferenţa va domni mult timp de acum încolo…


Monolog aberant

se presupune c-ar trebui să vorbesc cu tine. nici măcar nu ştiu cum te cheamă, sau dacă ai un nume; nici nu te văd, aud, miros, n-am nici cea mai mica idee despre cum ar trebui să te definesc. eu ar trebui să te definesc? de ce naiba nu exişti? m-am săturat să vorbesc cu tine! măcar dacă existai, te-ai fi saturat şi tu, şi ai fi plecat de mult. dar nuuuu, tu stai aici şi-mi numeri tot. la ce e bun să numeri tot? acum pe bune.. trebuia să te faci contabil sau ceva, că şi la furat te pricepi. nu încerca să o negi. poate că nu te văd, dar văd cum dispar lucruri, oameni, minute, cuvinte, culori, amintiri, vise, dorinţe. am înteles că numeri tot, dar ce faci? numeri “două ţie, una mie”? asta n-o s-o-nteleg. tu n-ai ce face cu ele, că nu exişti. poate o să îmi spui într-o zi, când te decizi să-mi vorbeşti. mă rog.. aa.. şi alt lucru care mă enervează la culme.. tu ştii totul despre mine, mult mai mult decât o să ştiu eu vreodată despre mine, şi totuşi nu faci nimic să ajuţi. de ce stai? aştepţi ceva? ce aştepţi? of.. mereu uit că nu-mi răspunzi. uneori cred că nici nu mă mai auzi. dă şi tu un semn, ceva. cer prea mult?

Antimatter – Mr. White

Download: antimatter-05-mr-white.doc


Apolog – Eul imanent

Un biet om, dezordonat, neglijent, murdar, plictisit locuieşte singur într-un apartament cât o cutie de chibrituri. Apartamentul oglindeşte perfect caracterul omului. Şi pân’ la urmă de ce ar face curat? De ce ar spăla? De ce ar face patul când se trezeşte dacă noaptea se culcă la loc? Nu invită pe nimeni, niciodată. N-are prieteni.

Doar că într-o zi, în timp ce scotea ultima ţigară din pachetul care zbura mototolit încercând să găsească un loc curat pe jos pentru a ateriza, cineva sună la uşă. E un prieten din trecut sau din viitor. Nu ştie dacă să îi deschidă, s-ar simţi ruşinat cu dezordinea lui; dar totuşi i-ar prinde bine compania. Se întreabă “dar oare ar rămâne dacă vede mizeria asta? Ar trebui să risc.. cât o să mai rezist aşa?”. Nu ştie ce să facă. Rămâne suspendat în acel moment. Măcar de-ar rămâne şi momentul suspendat, dar timpul trece, doar el rămâne.


Forever

11 bucăți de cinism crestate pe brațul stâng al unui fluviu închegat în amintiri… Pentru totdeauna.

11 fraieri legați de stejarul bătrân din grădina edenului… mâncători de sicrie, înghit iluzii, scuipă venin. Bucăți cristaline de dor de vremuri calme ușor adie în obsesia unui alt timpuriu efect stroboscopic ce îmi vânează amnezia. De ce să te mint când a spune adevărul nu îmi dă nicio satisfacție? Poftim, adulmecă acest sunet și spune-mi ce vezi… Cinism, prostie, sarcasm sau poate doar umbre ale unor călugări deghizați în monștrii ce îți căptușesc visarea în mii de versuri… Crestate îți sunt ideile în credința oarbă cu care vii să mă amăgești… nu dau decât 11 cai pentru al tău cuvânt… Pe urmă cauți să te revanșezi pentru răzbunarea pusă la cale de hoții ce au înghițit norii de cenușă lăsați în urmă de jocul unui copil… Brațul obosit nu căută decât o ultimă chemare… îmbarcarea în vaporul de ciudat ciudat de albastru pentru un vapor. Stâng ar vrea un orb să vadă pentru depărtarea iluziilor de cerul cu numărul 11 în calendarul vinovaților de drept. Al cui vrei să fie acest gând? Al meu nu poate fi pentru că eu nu am suficienți nu că să te iert… Unui biet ciob de univers i se pot ierta păcatele comise în graba fugii nebune prin vid… sau poate… Fluviu de noțiuni concrete ce se sparge în mii de abstracțiuni enervante cu fiecare trecere a lumii bolnave de foame… cine este, sau… Închegat în magia zilei de miercuri voi aștepta îndeplinirea acelei dorințe… mi-ai promis, sau… În finele acestui veac refuz să îți refuz refuzul putred… încă mai vrei? Sau? Amintiri vinovate de redimensionarea unor dungi paralele îngropate adânc în dimensiunea vinei pe care o porți… sau… … Pentru a reuși să izolezi un capăt de altceva sunt necesare diferite… sau… Totdeauna m-ai întrerupt în a muri…

Semnat AltClaudiu

Mă trezisem într-un bar cu un pahar colorat în faţă. “Cocktail Paradox este servit” spuse barmanul pe care nici nu îl vazusem până atunci. Eu cerusem…adevărul e că nu îmi aminteam să fi cerut ceva. Şi nu ştiam cum am ajuns în acest bar sau de ce barmanul mi-a servit acest cocktail.
“E barul Viaţă” “specialitatea casei”, aşa mi-a spus. Am întrebat ce conţine băutura, însă umbra asta strălucitoare din faţa mea nu a mai spus nimic. Mă holbam în ochii ei şi îmi vedeam reflecţia. Şi parcă se afla în mintea mea, îmi spunea “gustă dacă vrei să vezi ce conţine!”. Mâna îmi ridicase paharul ducându-l la gură. O simplă sorbitură a invocat un uragan în mine. Vă jur. Timpanele-mi erau sfâşiate de un zgomot infernal. Mă panicasem, începusem sa urlu, vroiam să fug, să ies din bar. Simţeam că luasem foc, mă simţeam lovit din toate direcţiile.
“Calmează-te” strigă la mine barmanul. “Aşa e prima gură. E mai tare. Probabil crezi că e doar zgomot, dar e muzică, îţi promit. Îţi va plăcea. Promit. Rămâi şi bea!”
M-am aşezat din nou pe scaun. Nesigur, am sorbit încă puţin. La fel de tare-i simţeam otrava. Mă stăpâneam, încercam să par mai dur. Am mai băut o dată şi s-a întamplat acelaşi lucru, dar de data asta m-am prefăcut că sunt în regulă. Barmanul zâmbise la mine ca şi cum ştia ceva ce eu nu ştiam. I-am zâmbit înapoi mai mult din instinct.
De multe ori am vrut să plec pur şi simplu, dar am rămas până am băut tot. trebuie să spun…era tot dureros, dar mă obişnuisem.
După ce-am terminat am vrut să plătesc, însă barmanul m-a oprit. Mi-a spus “Ai plătit deja.”. Mi s-a părut ciudat, nu-mi amintisem să fi plătit, dar sincer simţeam că avea dreptate. Nu ştiu cum să vă explic.
În orice caz, acum mă simţeam obosit de la băutura aia ciudată. L-am întrebat dacă ştie un hotel pe-aproape. A spus “Da, e foarte aproape. Hotelul Veşnicie…e ultimul de pe stradă”. I-am mulţumit deşi simteam că n-aveam de ce s-o fac, dar din nou a fost din instinct. Înainte să plec spre hotel, am fost nevoit să mai fiu înca o dată martor la acel zâmbet al barmanului. Şi pot să jur că ştia că o să întreb despre un hotel. Probabil toţi care beau acel cocktail sunt foarte obosiţi după.

Semnat maroooned

Ozzy Osbourne – Forever

Download: 05-forever.doc


Train lines

I can see you!
You’ve been running from lives.
I can see you!
On these lonely train-lines.
I’ve read your stories many times; big fan!
I know about your ‘hide in plain sight’ plan.
Doesn’t really work? I know that too, now.
What was that? Just waiting for the bow?!

Yes, the final bow!
I thought I had it many times..
..damn these endless train-lines!
Been searching for a coloured line..
…oh…
now I’m just searching for an end,
and all I get is just more .. dead.
But wait.. how come you know me.. my plan
how come you hear and see me? Since when?
As for my stories.. they’re locked inside
fallen into oblivion, long-forgotten tide..

I can see you,
’cause I’ve been running, too
..from many many lives,
and I’ve also been here
on these tangled train-lines..
I know your stories as you know mine;
they’re locked in, for the same crime.
Oh, and, I must say before the roads could split again,
it’s not about the rusty lines we used to walk on then.
I noticed you missed a vers ’cause of a sigh
I have an idea, just a thought, that you could try,
after “been searching for a coloured line”,
why not “I found the story of a lifetime”?
A blind-abled story, capable of flying;
oh..let you be my story!
and let me be yours!
let me be your lying!
and let you be my cause!
let us be the story and let us be the roads!


Monştrii

Îmi tot place să spun că sunt gol. Dar nu e adevărat, deşi mi-ar plăcea să mă detaşez de tot, de toate, încă am sentimente, emoţii, dorinţe, opinii, cuvinte. Problema e că sunt contradictorii, mereu, în orice situaţie. Dacă nu sunt gol este pentru că sunt plin de monştri; monştri pe care am învăţat să îi accept, şi cu care ştiu să trăiesc.

Şi totuşi tot nu funcţionez. Nu funţionez pentru că ei (monştrii) nu au învăţat să trăiasca între ei, nu ştiu să convieţuiască.
Sunt un hibrid. Totul e un paradox la mine. Sunt plin de monştri-magneţi cu aceeaşi polaritate.

Şi, da, poate eu sunt om şi am capacitatea de a învăţa, de a mă schimba, dar monştrii sunt monştri. Sunt construiţi genetic să atace si să se apere, nu se pot schimba. Iar eu degeaba ajung să înteleg fiecare monstru din mine dacă ei nu se înţeleg între ei. Sunt toţi la fel, şi totuşi opuşi.. ca magneţii cu aceeşi polaritate, se resping.


Tablouri prea perfecte

Sunt singur şi deşi întunericul îmi dă impresia că nimic nu mai există, neobositul meu ceas tot ticăie. Îl urăsc! Vroiam să am mintea goală măcar pentru o clipă, dar el îmi distrage atenţia. Mă duce cu gândul la ceasul din staţia lui Paler din Viaţa pe un peron. Asta îmi aminteşte de o discuţie dintr-un bar cu o tipă..despre acel ceas. Pariez că ea nici nu-şi mai aminteşte. Hmm.. şi tipa îmi aminteşte de.. off, vedeţi? Din cauza ceasului zburd din amintire în amintire. Urăsc amintirile, fie că-s bune sau rele. Rele pentru că…evident.. vreau sa uit ce-a fost rău. Dar şi cele bune sunt triste.. pentru că nu-s reale. Memoria crede că sunt fericit dacă mi-o ţine pe ea mereu aici. Ar trebui să cer divorţul memoriei mele. Pur şi simplu nu ne mai înţelegem. Nu ştiu.. o să îi spun să-şi găsească alte hobby-uri. Dar nu ştiu când. De câte ori îmi contactez memoria, o trimite pe ea. Şi nici cu monştrii mei nu mă pot sfătui. Şi ei dispar, învinşi de prezenţa ei. Chiar şi cuvintele nu le găsesc. Ce poate fi mai rău? Tot ce rămân sunt timpul care toacă, dorinţa care arde şi conştientizarea imposibilului ce carbonizează tot. Şi totuşi, tot ce erupe din acel vulcan e un zâmbet tâmp. Un zâmbet pe care ea nu-l vede niciodată. Aş vrea să-l vadă. Aş vrea să mă întrebe ce-am păţit. Măcar aşa ştiu că i-aş spune. Dar nu mă-ntreabă.

Cred că-i pictez tablouri prea perfecte.
Cred ca-mi pictez tablouri prea perfecte.
Cred că pictez prea mult.


Copiindu-l pe Claudiu

Continua regenerare a nebuniei în căutarea otrăvii perfecte, capabilă de a provoca Moartea Absolută a Semnelor de Întrebare nu face nimic altceva decât să otravească râurile roşii. Clocotul veşnic încarceratelor râuri roşii, însetate de evadare, emite semnale metalice către Nimic.

Neobositul îşi fredonează cântul fluierând, cu mersul lui ştrengar şi totuşi calculat. Continua regenerare a Neobositului provoacă picurul indiferent al amar-amăruiului marş care ordonă Haosului: Linişte!

Liniştea asurzitorului Haos pictează laboratorul în care nebunia e regenerată, în care râurile roşii clocotesc, în care oamenii sunt încarceraţi, săvârşind o mimare a emiterii de semnale între ei. Oameni destinaţi a fi neputincioşi cobai, veşnic încarceraţi, supravegheaţi şi studiaţi de Semnele de Întrebare. Oameni hrăniţi de 3 ori pe zi cu iluzii, cu iluzia că va veni şi timpul lor să stăpânească Semnele de Întrebare, cu iluzii ce conţin otrava perfectă, capabilă de a provoca Moartea Absolută a oamenilor.

Originea stilului si a inspiratiei: supa la plic. Multumesc Manu.

Bliss – Overture

Download: bliss-overture.doc


A man with no name

He is a kid who lives inside an old and tired body
He is those grey and lonely eyes
Of a quiet old man full of cries.
He is a kid, so sick and tired of the old mans tales of war.
He’s a nostalgic old man wishing for his past to come again.
He’s the incurable daydreamer-kid who draws his future in the sand.
He is a lazy bastard in his teens (today!)
Who wants to write a love play,
everyday,
To save the world, or to destroy it,
Who wants to sing, and dance, and fall asleep
Under the hot sun on a field.
He loves clichés
He longs for greatness, love and freedom.

Or maybe he is non of the above.
He hates clichés, the world repels him,
Love and songs and dances..
..that’s just so desgusting!
And freedom..
..he knows there’s no such thing.

He is a lonely, empty barrell
Still waiting for the rain to pour.

He is a dumb-ass genious with no herd
Just knowing all the truths that hurt.


The Painter

I am a stranger in the dark,
a blank just passing through the park,
white noise inside my head,
white noise…a walking dead.
Something inside me still holds a toy..
the record playing songs of joy,
yet, all i hear..a tolling bell.
my heart is frozen in a cell.
I wonder why can’t someone ever tell..

A painter caught my eyes, she won’t let go..
She tells apart my white noise from the snow.
I feel the cold, I feel exposed,
spotlight on me, no longer just a ghost.
I feel posesed, she calls me by my name.
She’s young. Her brush and me..is just a game.
My eyes still hers.. I wonder what she thinks..
Her brush tickles my chest, my face, my lips,
I feel the sun, I see the birds, I hear the songs,
I ask: “what is that beat? what are those chords?”.
She says: “can’t find the mirror, but you could look into my eyes”
I see myself, but it’s not me.
I see a stranger in the light,
I have a heart, i feel so free,
colourful and high, just like a kite,
I fly above the green park, playing.
This land is mine now, for the taking!
But me..still hers. She’s calling..
She says: “that will be 1.99, sir..for the painting!”

I am a stranger in the dark,
a bleeding heart just passing through the park..
Red wounds inside my head,
red steps…a walking dead,
all i hear..are tolling bells.
I wish that noone ever tells!


Seen enough

Am văzut destul? Ce pot vedea? Şi pân’ la urmă care sunt versurile ce constituie melodia acestei lumi? Nu sunt aşa multe, doar câteva. Trebuie să ştii să asculţi. Sunt doar câteva cuvinte repetate la nesfârşit într-un refren neobosit. Iar odată ce le-ai ascultat, trebuie să şi cânţi la unison cu toată lumea. Şi-ncerc. Şi cânt. Dar pentru nu ştiu ce motiv, la mine sună altfel. Şi nu ştiu dacă melodia greşită e a lor sau a mea.

Începe aşa: “Priveşte idealul în trăire!” Dar în trăire am vazut doar moartea, decăderea, şi-n decădere mi-am văzut înălţarea. Am văzut adevarul în înălţarea mea atipică, şi am vazut ura în adevar şi am numit-o filozofie.

“priveşte arta în iubire!”. Am căutat şi arta şi am vazut-o în iubire, dar în iubire am vazut minciuna. În minciună am văzut salvarea, în salvare am văzut fericirea, dar în fericire văd doar sfârşitul.

“priveşte credinţa în tine!”. Am căutat credinţa în mine şi am văzut nimicul, iar în nimic am văzut un ideal.

Poate că nu am văzut totul, dar simt că am văzut deajuns, iar melodia greşită e irelevant s-o aflu; ambele sunt la fel de dureroase.

Semnat maroooned

Vânzătorul îmi ceru să scriu ceva amuzant… Nu prea pot, am rămas fără margarină. Nimic nu stârnește râsul mai bine decât un kil de furnici blege. Sau erau vișine? Voi întreba mâine cioara ce îmi face curat în dulap. Sper ca până vin îngerii beți totul va fi mov. Tone de portocaliu, să curețe chiar și cel mai negru gras. Și ironia îmi devine glonț, iar zâmbetul de cretin va fi o țintă perfectă. Hai, râzi, cretinule. Știu că vrei. Să-ți găuresc țeasta cu o lopată de nori, să-ți sparg nasul ce ți-l ții acolo sus. Hai, mai râzi acum cretinule. Scuze două secunde, să-mi verific cioara.

Back. Maimuțele spală parbrize prin dormitoare de cârpe… Căcat. Au venit îngerii. Tre să inchid.

Dezastru au făcut porcii în urma ei. Nu pot înțelege dorința unora de castrare a ideilor. Lasă-le așa cum sunt, fă ce îți zic, nu fi cretin, că iar scot lopata.

Ce vrei??? Zgâții mătii de cioară!

Of. Nu se mai fac ciori ca pe vremuri. Acum trebuie să le dai indicații la tot pasul: ucide castraveții, nu vezi că mișcă? Nu mai mânca din câine, nu vezi că e stricat? Nu mai citi asta, nu vezi că e o prostie?

Semnat AltClaudiu

Kingdom Come – Seen Enough

Download: kingdom-come-06-seen-enough.doc


Calcul

Prea multe dimineţi, şi prea rapide…

N-au înţeles că nu mai vreau şanse plăpânde?

Plus nişte ceasuri zgomotoase şi stupide

De ce din rana mea curg doar secunde?

Scădem irelevanta variabilă

Şi-aflăm esenţa…

E o patimă.


Slip away

Cine vrea să înțeleagă să caute răspunsuri în cojile de portocală. Nu, nu e nimic de văzut aici. Vă rog continuați-vă excursia prin prostie ignorând ce e în dreapta voastră. Ce e drept, azi, și eu o voi face. Voi lăsa rezonabilul să se scurgă printre crăpăturile înteligenței. Renunță… nu renunța.

Muzica va răsuna stupid în a treia ureche oarbă a nopții. Vom pleca, vom traversa câmpii de asfalt, vom înjunghia clipe de neuitat, ne vom întoarce… vom adormi cu gândul la un alt probabil. Mă voi trezi probabil în gând, voi avansa în neputință, voi uita munții de…

Caut să îmi reeditez amintirile. Vreau să uit ce se va întâmpla. Cine sunt ei? Ce vor de la…

Am uitat. Teorii, lupte, discuții… sunt toate acum acolo. Le-am sigilat cu grijă pentru a nu fi cercetate de minți ce sunt prea albe, prea pline de speranțe. Sunt toate aici în…

Am uitat… Ce? Nu știi cum ai ajuns aici? Ha. Liniștește-te, totul e doar în imaginația mea. E tot ce ai, tot ce îți trebuie. Poftim, creează-ți monștrii care să te apere, regretele care să te scuze, credințele care să te mintă…

Ai uitat… Cine ești? Ha. Nu știi? Mai bine… oricum, nici nu conta. Relaxează-te. Sunt aici să preiau controlul.


Semnat AltClaudiu

Aici eu.

Sufletul meu o furtună calmă şi mică

Afară o furtună nervoasă, grabită,

o furtună amuzantă, stupidă,

infinită şi neîndurătoare.

Dar oare?

Masca mea doar calmă, nu furtună.

Dincolo de geam soare sau tună?

Masca mea duală?

Încă o glumă…

întrebare plus frică egal risipă.

Risipă de ce?

De mine?

De timp?

Timpul alunecă, iar eu mă sting.

Doar două verbe şi-un final absurd.

Semnat maroooned

Tony Iommi – Slip Away

Download: tony-iommi-slip-away.doc


Hello Zepp

Hello micule Zepp,

Îţi scriu această scrisoare în secunda în care totul s-a terminat, în secunda în care în sfârşit am evadat din timp. Da, totul s-a terminat. Acum e exact cum visai odată. Nu mai urmează nimic. Însă nu e atât de bine cum îţi imaginai tu. Din punctul ăsta nu poţi privi decât înapoi, iar tabloul acum e format din regrete, fără şansă de schimbare, fără speranţe. O să spui că nu are cum, că sigur e şi fericire în tablou, dar şi fericirea e tristă in această imagine. Şi nu îl poţi picta altfel acum; e terminat tabloul şi expus. Ai avut multe creioane, dar le-ai consumat, le-ai aruncat când nu-ţi plăceau culorile. Ţi s-a dat o panză imensă pentru desenat, dar în final a rezultat doar un trist tablou infim si gol, doar o caricatură.

Am avut destulă panză, dar nu ne-am dat seama de asta. Tu crezi că viaţa este lungă, dar eu, acum, când podul este tot mai mic…doar eu o pot vedea că-i doar un amuzant fir de nisip. Iar secunda asta nu se mai termină, iar amuzantul fir de nisip mă întristează, iar eu nu îţi pot spune decât adio.

Cu regret,

Bătrânul Zepp.

Semnat maroooned

Întreaga viață i-au dictat ce să facă: respiră, plângi, crești, caută, vino, mergi, vorbește, aplaudă, imită, întreabă, mulțumește-te cu puțin, ajută, dă, iubește, mergi mai repede, aleargă, cazi, aleargă, ridică-te, stai, dormi. De ce? Atât de tare i-a deranjat întrebarea încât l-au închis într-un stâlp. Număratul fricii îi provoca o foame imensă. Se mulțumea cu nimicurile amare din biblia ce o primise de la ea. Începu să alerge cu spatele în direcții opuse. Avea deja o viteză ce le putea face invidioase chiar și pe cele mai albe umbre. Vedea zidul și se hlizea grotesc în timp ce luminile subsolului încercau să țină pasul cu nebunia ce îl cuprinsese. Își luă avânt, închise ochii și se izbi de zidul de minciuni, sfărâmându-l în 59 de adevăruri mici. Își pierdu conștiința. Se trezi căzând spre vârful muntelui. Mirosului câmpiei îi aducea aminte de deșertul în care crescuse. Era confuz. Își amintea ce fusese învățat și începu să le predice și celorlalți supuși ai regelui Frig. Era deja fericit. Avea ce nimeni își dorea cu ardoare. Nimic. Urcă tot muntele până în vârf și se aruncă spre cer. Căzu în stâlp. Ieși. Le mulțumi pentru tot, își cumpără alți îngeri, blestemă timpul și plecă în căutare ei. O găsi acolo unde căutase mereu, în iluziile lui, în spatele dulapului gri cu borcane melancolice, într-o ceașcă. Șoaptele ei îi încălzeau plămânii: Hello Zepp!

Semnat AltClaudiu

Charlie Clouser – Hello Zepp

Download: charlie-clouser-hello-zepp.doc


Podul

O noapte furtunoasă. Tânărul se gaseşte din nou la mijlocul podului încercând să cuantifice numărul de încercări, şi numărul de zile de când se află acolo. Se întreabă când a fost ultima dată soare. Se întreabă de cât timp ţine furtuna asta, şi cum dracu a ajuns pe acel pod. De ce nu e pe un ţărm sau pe celălalt? Oare acolo s-a născut? La mijlocul podului? Cine se naşte acolo? Işi spune că oamenii precis se nasc pe unul din cele două ţărmuri. Se gandeşte că e posibil ca toţi să se nască la mijloc, dar probabil toţi au reusit să ajungă la unul din cele două ţărmuri; de asta e acolo acum singur.

Nu găseşte răspuns la nici una dintre întrebări; toate se învârt prea rapid în mintea lui formând un carusel, iar fiecare întrebare se transformă în minute, caruselul într-un ceas: “iar pierd timpul” îşi spune; “trebuie să încerc din nou. In partea cealaltă parcă nu era atât de greu.

Decide că numărul de încercări făcute nu contează. Contează numărul de încercări rămase, iar astea par destule. Aşa că ţărmul celălalt se vede din nou atacat. E uşor la început. Scândurile sunt stabile. “Pot să fac asta” încearcă să se convingă. Dar obstacolele devin mai dese, scândurile mai rare. Frica se instalează, iar încrederea e prima victimă a găurilor din pod; rămâne undeva în urmă, pe când eroul înca se mişcă, mai mult din instinct, căci deja nu mai gândeşte. Şi parcă e bine când nu gândeşte, pare de neoprit. Însa ceva îi spune: STOP! E frica ce se instalase mai devreme, comod şi subtil ca o domnişoară; dar până acum a tot mâncat din el devenind o curvă obeză, autoritară. Înca mestecând din el, îi spune “Nu vezi că nu mai sunt scânduri?”.

Băiatul, surprinzător de calm şi împăcat, se îndreaptă din nou spre mijloc. Cu fiecare pas calmul este împins spre exterior, este limitat la suprafaţă. Îşi spune că nu se poate o nouă ratare; se enervează; îşi spune că nu a fost să fie, că poate dincolo e locul lui; e trist; acceptă că e destinat să piardă. Se resemnează. Însă mergând pe scările tot mai dese, spre mijlocul podului, îşi găseşte încrederea scăpată pe drum. Ajunge în mijloc. Încearcă să cuantifice numărul de încercări, şi numărul de zile de când se afla acolo… Porneşte spre celălalt ţărm, unde se întampla acelaşi lucru. Apoi spre celălalt. Apoi spre primul. Apoi spre al doilea.. şi tot aşa.. iar şi iar, ceea ce pare veşnic.. între două lumi.. la nesfârşit.. între ce vrea să facă şi ceea ce trebuie să facă..

O noapte furtunoasă. O barbă albă şi multe linii pe faţa lui desenează o umbră ce se găseşte din nou la mijlocul podului încercând să cuantifice numărul de încercări, şi numărul de zile de când se află acolo.. îşi dă seama că viaţa lui nu se mai măsoară în numărul de zile trecute, ci în numărul de zile rămase. Şi că nu contează numărul de încercări de până atunci, ci doar numărul de încercări rămase. El se întreabă dacă a fost mereu furtună şi de ce e singur pe un pod, de ce toţi oamenii sunt pe un ţărm. Se întreabă de ce vrea atât de mult să fie unde sunt toţi ceilalţi oameni. Se întreabă ce au toţi ceilalţi şi nu are el.. până să îşi răspundă, acel carusel aduce altă întrebare: Ce am eu şi nu au ei? Moment în care caruselul lui întâmpină o defecţiune, iar bătrânul apucă să îşi răspundă: “Eu am un pod de pe care să mă arunc…”.


Not Tomorrow 2

Să trăieşti azi, amintindu-ţi de ieri şi gândindu-te la mâine… Logic? Fals? Posibil? Stupid?… Amintirea zilei de mâine zace bolnavă în umbra victoriilor de azi. De ce e azi mâine şi nu ieri?

Captez amintiri zilnic. Unele negre, calde, luminoase altele albe, reci, întunecate. Unele ajung să mă însoţească şi mâine, altele sunt zdrobite de trenurile ce mută idei dintr-o dimensiune în alta… dar nu pot trece fără măcar să scrijelească o urmă de zâmbet tâmp pe chipul timpului. Şi se adună… grămezi imense de “ieri”, tocate mărunt în imensa maşinărie ce scoate zgomote infernale… nu le auzi?… da… am uitat… doar ecouri albe ajung la voi, ecouri ce completează spaţiile libere de pe coperta mea. Şi se adună… grămezi imense de “azi”, construite încet din ecouri albe… magnifice statui verzi, murdare de simplitatea viselor trădate de lipsa spaţiului… nu le vezi?… da… mi-am amintit… doar umbre ciudate ajung la voi, umbre ce desenează spaţii libere pe coperta mea. Şi se adună… grămezi imense de “mâine”, sfărâmate umbre ce dau naştere unui alt sentiment… magnific zgomot rece ce hrăneşte pasiuni paralele… nu simţi?… da… ştiu… doar ura ajunge la voi, ura care devine coperta mea.

Semnat AltClaudiu

Vară. Seară. Doi bărbaţi şi un copac în mijlocul nimicului.

A:  Acum trebuie doar să aşteptăm. A spus că vine mâine.

B:  Da…să aşteptăm…

A doua zi; dimineaţă.

A: A spus pe la ce ora din zi ajunge?

B: Nu, a spus doar că vine mâine.

A: Cu siguranţă trebuie să ajungă imediat.

B: Zici tu..

A: Doar nu crezi că..? Nu! Nu ne-ar face aşa ceva. Nu! A zis mâine. Ştii că mereu a făcut ce a spus.

B: Da.. asta a fost până acum..

A: Doar nu crezi că o să ne tragă pe sfoară..? Am muncit toţi trei pentru banii ăia! Şi eu şi tu, nu doar el. Trebuia să vină. A zis “mâine vin la locul stabilit”

B: Mda.. mâine..

A: Crezi că vine mâine? Sigur vine mâine! A avut o problemă de rezolvat, sigur e asta. Sigur vine mâine!

B: Poate..

A: Hai să mai aşteptăm. Mă duc să ne găsesc ceva de mâncare.

A treia zi; dimineaţă.

A: Azi vine! O simt!… Vine, nu?

B (oftează)

A: Vine! A zis “mâine vin”, înseamnă că vine. Clar! Acum vine!

B (resemnat, dă din cap dezaprobator)

A: Crezi că are o problemă? Crezi că vine mâine? Da, sigur vine mâine! Mâine, siiigur!

B (nervos): Aoleu! Tu nu înţelegi? Tu tot nu înţelegi? Nu mâine! Nu vine mâine. Până mâine e deja azi. Iar el are totul acum. Cei care au totul trăiesc în azi. Doar oamenii ca noi trăiesc în mâine. Suntem doar 2 oameni care trăiesc într-un mâine care nu există pentru noi!

După o pauză lungă. E deja seară.

A: Şi atunci noi ce ar trebui să facem?

B: Să găsim azi-ul.

A: Şi putem asta?

B: Nu!

Semnat maroooned

Inspirat din Aşteptându-l pe Godot de Samuel Beckett

Akira Yamaoka – Not Tomorrow 2

Download: 36-not-tomorrow-2.doc


Rehab

Incertitudinea anului de mâine, cu ce promit eu sa aducă, mă sufocă mult prea lent şi mult prea dulce. Da… aşteptarea e cea care deţine ultimul cuvânt în pronunţarea sentinţei… Oare umbrele vor căpăta substanţă? Sau poate lumina orbitoare a corectitudinii emoţionale va spulbera orice gram de posibil viitor înecat în amărăciunea trădării… Reabilitare… poate… caut, încerc, ascund, cunosc, întreb, plictisesc, arunc cuvinte goale pe pagini fără corespondent în lumea reală, am găsit ceva, mai încerc odată, arăt, demit prietenii, aleg să dau eu răspunsuri fără sens, sunt plictisit, citesc cuvinte negre pe foi galbene… poate… reabilitat? Nu. Azi, cu toate cele 117 minute rămase, nu ştiu dacă pot alege internarea într-o dietă cu 0 emoţii, sau să ascund sub un covor ruginit ceea ce vreau doar pentru că e absurd, prostesc, lipsit de finalitate poetică şi murdar de incertitudine…

 Semnat AltClaudiu

Reabilitare, adică recuperarea unui lucru pierdut, revenirea la o stare de fapt anterioară, redobândire. Sună bine, dar putem privi lucrurile şi din alt unghi. Haideţi, faceţi-mi pe plac! Toate cuvintele pe care le-am folosit pentru a defini, mă duc cu gândul la stagnare, staţionare şi la limitare. E o goană spre trecut. Dacă momentul în care eşti e problematic, trebuie să mergi înainte, nu înapoi. În primul rând dacă pierzi ceva, după ce îl recuperezi e destul de greu să fie la fel ca înainte, poate chiar imposibil. Te-ai hrăni cu iluzii.. şi nu ne injectăm deja destule iluzii? Şi în al doilea rând, de ce să te reabilitezi, de ce cauţi abilitatea..starea de fapt care, în mod evident, nu vrea la tine, nu o stapâneşti, nu ţi se potriveşte. Ar trebui să cauţi o altă abilitate, ceva care te face fericit pe tine personal, nu ceea ce iţi spune societatea că inseamnă fericit, potrivit, normal. Reabilitarea lor înseamnă întoarcerea la starea de zombie, şi are loc atunci când cineva încearcă să evadeze din normal, dar “reabilitare” ar trebui inlocuit cu “a te abilita in alt domeniu”. Eu o inteleg pe Amy cand spune “They tried to make me go to rehab/I said no, no, no.” şi nici eu nu m-aş duce.

Semnat maroooned

Amy Winehouse – Rehab

Download: amy-winehouse-rehab.doc


Adaptare – fragment

Imposibilitatea deţinerii unui grad rezonabil de acceptare a duplicităţii poate conduce la o deplasare stânga-dreapta a raţiunii inconştientului şi, în final, la o desprindere de valorile impuse de ciclicitatea anotimpurilor.

Se creează astfel o corelaţie banală între Guy Fawkes şi ceea ce aduce aminte de ura imobilităţii emoţionale. Şi dacă lumina ar percepe ameninţarea frigului, poate roşul ar evita prăbuşirea unui sistem corupt al viitorului ascuns în tendinţe nesimţite şi destinate eşecului.

Astfel predispoziţia către verde ar fi tolerată, roşul ar deveni inutil, lumina ar căpăta nuanţe reci, iar frigul… frigul ar detensiona fragilitatea universului minciunii prin renunţare la victorii inutile. Cum definim inutilul? Calculăm dimensiunea falsului metafizic raportată la mizeria caracteristică oribilului prezent în trăiri superioare. Dacă rezultatul este 23 atunci unicul abstract al situaţiei preţului catastrofei ar fi 5.

guest-post semnat de AltClaudiu

Kaizers Orchestra - De Involverte

Download: 04-de-involverte.doc


Ok, teoria mea

Ce sunt oamenii?

Oamenii sunt doar produsul tuturor influenţelor din jurul lor, de la naştere şi pe tot parcursul vieţii. Toate acţiunile, deciziile lor sunt doar rezultatul lipsurilor din trecut. Nu au nimic propriu, nu se nasc cu o esenţa. Se nasc goi, simple butoaie care se incarcă atunci când plouă; în unele zile plouă, în altele nu; astfel unii sunt mai goi iar alţii mai plini; iar ploaia poate avea altă culoare în fiecare zi; astfel nuanţa oscilează, iar culoarea finală e diferită la fiecare persoană. Consider că şi unicitatatea pe care ei o menţionează mereu, şi cu care se mândresc atâta, e doar noroc. Şi cum te poţi mândri cu ceva pentru care nu ai nici un merit, nici un credit, cu ceva asupra căruia nu ai avut nici un control? Tot ceea ce sunt e din noroc; forma unui individ, precum şi a unui grup, şi a întregii lumi e dată de o serie de coincidenţe aleatorii. Dacă există o forţă mai mare decât oamenii, e o forţă foarte indiferentă.

“Alegerile (în momentele de răscruce) definesc oamenii.. ceea ce fac determină ceea ce sunt”.. dar alegerile nu aparţin individului. Ei aşa cred, că alegerea e a lor, că posedă alegerea, dar fiecare lucru pe care îl alegi de-a lungul vieţii e determinat de lipsurile şi nevoile fiecăruia. Lipsuri şi nevoi.. şi iar ajungem la influenţa exterioară; lipsurile şi nevoile sunt date de cei din jurul tău. Prin analogie, şi alegerile sunt date de cei din exterior. Aşa că nu alegerile definesc oamenii. Mult mai logic ar fi să zicem că lipsurile, golurile îi definesc. Practic sunt definiţi de ceea ce nu au.

Lipsurile provoacă nevoile, nevoile provoaca alegerile (chiar şi stabilirea unui scop), iar nevoile se pot schimba de-a lungul vieţii.

Să luăm ca subiect un individ ateu. E un tip care a încercat toată viaţa să işi umle golurile cu certitudini, control, siguranţă, cercetare, logică; astea ar fi cuvinte care îl caracterizează, asta îl “defineşte” ca individ. Apoi o persoană iubită se îmbolnăveşte, cu şanse mici de supravieţuire. El e debusolat, nu mai are control. Atunci recurge la a se ruga; cu timpul devine tot mai credincios, religios, a schimbat facutul cu speratul. Deja s-au schimbat cuvintele care îl defineau. Din cauza lipsei controlului, a situaţiei şi a unei noi nevoi, s-a schimbat şi el.

În concluzie, oamenii, ca indivizi, sunt doar o coincidenţă. Chiar şi existenţa lor ca specie e o coincidenţă, o întamplare, produsul unui hazard.

Anathema – Empty

Download: 03-empty.doc


Cum ai descrie lumea noastră unui extraterestru?

Mereu m-am gândit la asta.. o privire perfect obiectivă asupra rasei noastre, o privire a cuiva care nu a trăit niciodată aici. Să nu ştie nimic, nici un concept, nici un principiu al nostru, iar eu să încerc să-i explic cum stau treburile. Să “imi vand” lumea, să îl fac să vrea să locuiască aici. Ce i-aş zice?

Nu cred că aş face o treabă prea bună, poate pentru că aş fi eu un vanzător slab, sau poate pentru că aş vedea doar lucrurile negative, şi doar banalitatea din lucrurile pozitive, dar cred ca voi dezamagi pentru că ar trebui să lucrez cu cuvinte precum:

religie, politică, dragoste, moarte, sport, vicii, asigurări de viaţă, de casă, de maşina, de sănătate, mass-media, informare greşita, bani, bănci, corupţie, comunism, falsă democraţie, săracie, tortură, crimă, genocid, sida, rasism, războaie, Hitler, mondenităţi (da.. imaginaţi-vă să explicaţi ce inseamna o mondenitate din Romania), idoli din zilele noastre: Michael Jackson, Elvis, Marylin Monroe; zeităţi, oameni invizibili..Dumnezeu (dacă un om crede intr-un individ care există doar în mintea lui e numit schizofrenic, dar dacă miliarde de oameni cred într-un individ care există doar în mintea lor..ei bine, avem religie).

Fiecarui individ din fiecare nouă generaţie care vine, îi e necesară o viaţă întreagă ca să descopere lucrurile pe care fiecare om din trecut le-a descoperit deja; şi fiecare simte că a facut ceva mareţ, că e genial şi unic când îşi dă seama că fiecare om are gusturile lui în muzică, sau mâncare, sau orice alt lucru banal, simplu, dar care reprezintă sursa atâtor conflicte. Se întamplă aceleaşi lucruri iar şi iar şi iar. Atâââât de slab e progresul. Ei cică progresul e rapid, dar presupun că depinde cum priveşti lucrurile. Iar în afară de telefoane mobile, IPoduri, IPhone-uri, jucarele electronice, computere.. şi tot asa.. nu vad unde e progresul. Da, tehnologia a avansat, dar cum o întrebuinţăm contează; iar modul în care gândim e atât de limitat, atât de primitiv.

Şi apoi lumea se întreabă de ce sunt atraşi de violenţă, de ce un atentat în direct se vinde atât de bine, o răpire, un act terorist, sau de ce aşteaptă ştirile de la ora 5. Plictiseală.. Oamenii se nasc violenţi, agresivi, sunt înca animale, doar animale ce încearcă să se mintă că au evoluat, că ar fi mai mult decât sunt în realitate, şi normal că oricât s-ar minţi, adevarata natură tot intervine la un moment dat, se satură să stea la păstrare.. se plictiseşte de “bullshit”-ul fiecarui individ.

În concluzie, n-aş vrea să fiu ales ambasador al rasei noastre, şi sincer prefer să cred că mă separ de ea, sau “să îmi ofer un divorţ”, să mă aşez comfortabil pe fotoliul meu de burlac, cu chipsuri şi berea în faţă, cu maieul murdar de ulei şi de nepăsare, de indiferenţa, şi să mă bucur de spectacol. Dar să îl las pe Carlin să o spună mai bine:

“I no longer identify with my species. I haven’t for a long time. I identify more with carbon atoms. I don’t feel comfortable or safe on this planet. From the standpoint of my work and piece of mind, the safest thing, the thing that gives me most comfort, is to identify with the atoms and the stars and simply contemplate the folly of my fellow species members. I can divorce myself from the pain of it all. Once, if I identified with individuals I felt pain; if I identified with groups I saw people who repelled me. So now I identify with no one. I have no passion anymore for any of them, victims or perpetrators, Right or Left, women or men. I’m still human. I haven’t abandoned my humanity, but I have put it in a place that allows my art to function free of entanglements.”      George Carlin

Depeche Mode – Wrong

Download: dmwrong.doc


Aimless shooter

E vorba de un vânător care nu ştie să ţintească, dar mai de graba un vânător fără o ţintă în faţă. Nici măcar arma nu ştie unde e, sigur e pe undeva prin cabană, dar nu o mai găseşte, şi nu a mai văzut-o de atâta vreme, incat nici nu mai ştie cum arată. Singurul lucru pe care îl mai are e cabana, o cabană inconjurată de o padure agresivă, plină de animale sălbatice care s-au înmultit, şi tot înmultit de-a lungul timpului pentru că vânătorul nu s-a mai ocupat de ele. Era datoria lui să işi facă un mediu în care se poate trăi, e conditia care vine cu statutul de vânător, însa acum simte ca e prea tarziu, a rămas prea în urmă. Ce rost mai are să depună atât efort să găsească arma, să se antreneze când nici măcar nu are o ţintă? Ar mai trece încă ceva timp până ar începe să tragă în animalele deja mult prea multe, ce ar deveni şi mai numeroase. Asa că stă, aşteaptă; dar ce aşteaptă nici el nu ştie exact; sau ştie, dar nu vrea să şi-o spună.

Probabil sunt mulţi astfel de vânători prin păduri, prin toată lumea. Oameni supuşi unor limite, multor limite: limite care nu ţin de controlul persoanelor, fie că ele (limitele) sunt exterioare sau aparţin individului, dar şi limite pe care fiecare dintre noi ş-i le impun, prosteşte, prin alegere.

Cum putem depaşi aceste limite? Am o reţetă, nu ştiu cât de bună..şi de fapt poate că nu e o reţetă, poate nu e completă, dar sunt câteva ingrediente adunate din ce am observat.

Îţi trebuie un scop mare ca să stabileşti punctele A (spaţiul şi locul în care eşti) şi B (unde vrei să ajungi); iţi trebuie mai multe scopuri mai mici pentru că dacă ai doar unul mare se instalează obsesia; iţi trebuie un ghid, sau mai mulţi care să iţi spună, mai mult sau mai puţin, ce sa faci [oamenii au nevoie să fie controlaţi, au nevoie de o putere mai mare decât ei (statul, divinitatea, părinţii, etc), nu ar şti ce să facă cu libertatea; omul liber, din nou, probabil ar innebuni]; raţiune; o privire obiectivă, de ansamblu din când în când. Toate astea, sau, dacă pare complicat, puteţi oricând uita de tot ce am scris, şi să alegeţi ignoranţa. Da… ar fi frumos să poţi alege ignoranţa, dar ignoranţa fie o ai fie nu.

Am şi o melodie, cea de la care am pornit, una din melodiile mele preferate:

Kingdom Come – Twilight Cruiser

Download: kingdom-come-twilight-cruiser.doc


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.