Podul

O noapte furtunoasă. Tânărul se gaseşte din nou la mijlocul podului încercând să cuantifice numărul de încercări, şi numărul de zile de când se află acolo. Se întreabă când a fost ultima dată soare. Se întreabă de cât timp ţine furtuna asta, şi cum dracu a ajuns pe acel pod. De ce nu e pe un ţărm sau pe celălalt? Oare acolo s-a născut? La mijlocul podului? Cine se naşte acolo? Işi spune că oamenii precis se nasc pe unul din cele două ţărmuri. Se gandeşte că e posibil ca toţi să se nască la mijloc, dar probabil toţi au reusit să ajungă la unul din cele două ţărmuri; de asta e acolo acum singur.

Nu găseşte răspuns la nici una dintre întrebări; toate se învârt prea rapid în mintea lui formând un carusel, iar fiecare întrebare se transformă în minute, caruselul într-un ceas: “iar pierd timpul” îşi spune; “trebuie să încerc din nou. In partea cealaltă parcă nu era atât de greu.

Decide că numărul de încercări făcute nu contează. Contează numărul de încercări rămase, iar astea par destule. Aşa că ţărmul celălalt se vede din nou atacat. E uşor la început. Scândurile sunt stabile. “Pot să fac asta” încearcă să se convingă. Dar obstacolele devin mai dese, scândurile mai rare. Frica se instalează, iar încrederea e prima victimă a găurilor din pod; rămâne undeva în urmă, pe când eroul înca se mişcă, mai mult din instinct, căci deja nu mai gândeşte. Şi parcă e bine când nu gândeşte, pare de neoprit. Însa ceva îi spune: STOP! E frica ce se instalase mai devreme, comod şi subtil ca o domnişoară; dar până acum a tot mâncat din el devenind o curvă obeză, autoritară. Înca mestecând din el, îi spune “Nu vezi că nu mai sunt scânduri?”.

Băiatul, surprinzător de calm şi împăcat, se îndreaptă din nou spre mijloc. Cu fiecare pas calmul este împins spre exterior, este limitat la suprafaţă. Îşi spune că nu se poate o nouă ratare; se enervează; îşi spune că nu a fost să fie, că poate dincolo e locul lui; e trist; acceptă că e destinat să piardă. Se resemnează. Însă mergând pe scările tot mai dese, spre mijlocul podului, îşi găseşte încrederea scăpată pe drum. Ajunge în mijloc. Încearcă să cuantifice numărul de încercări, şi numărul de zile de când se afla acolo… Porneşte spre celălalt ţărm, unde se întampla acelaşi lucru. Apoi spre celălalt. Apoi spre primul. Apoi spre al doilea.. şi tot aşa.. iar şi iar, ceea ce pare veşnic.. între două lumi.. la nesfârşit.. între ce vrea să facă şi ceea ce trebuie să facă..

O noapte furtunoasă. O barbă albă şi multe linii pe faţa lui desenează o umbră ce se găseşte din nou la mijlocul podului încercând să cuantifice numărul de încercări, şi numărul de zile de când se află acolo.. îşi dă seama că viaţa lui nu se mai măsoară în numărul de zile trecute, ci în numărul de zile rămase. Şi că nu contează numărul de încercări de până atunci, ci doar numărul de încercări rămase. El se întreabă dacă a fost mereu furtună şi de ce e singur pe un pod, de ce toţi oamenii sunt pe un ţărm. Se întreabă de ce vrea atât de mult să fie unde sunt toţi ceilalţi oameni. Se întreabă ce au toţi ceilalţi şi nu are el.. până să îşi răspundă, acel carusel aduce altă întrebare: Ce am eu şi nu au ei? Moment în care caruselul lui întâmpină o defecţiune, iar bătrânul apucă să îşi răspundă: “Eu am un pod de pe care să mă arunc…”.

Advertisements

2 responses to “Podul

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: