Găsirea calmului și Șopănel

Găsirea calmului

Mă plimb prin deja vechiul și micul Sibiu. El nu e chiar așa mic, pentru mine nu încă, dar i-am explorat un procent mic de zone; încerc să-l las să mă surprindă și peste mai mult timp; nu vreau să îl cunosc la perfecție încă, nu vreau să mă plictisesc aici; simt acasă. Merg destul de repede, dar constant. Merg ritmat. Simt un acasă cald în goliciunea amprentelor pe care le-am lăsat până acum. Vechi e deja, atât cât am netezit asfaltul până acum, așa că vreau să văd puțin diferit tot ce-am văzut până acum. Vreau să văd Sibiul, și atât, fără să-l aud. Văd totul în această seară rece prin ochii și notele nocturne ale lui Chopin. Merg repede și hotărât. Merg trist și liniștit. Merg cald și atotștiutor. Merg nocturn și ritmat ca și muzică ce îmi ordonă să merg.

DSC04605

Am ajuns la vechiul și micul Cibin. De data asta n-am nevoie de apologii; de când l-am văzut mi s-a părut foarte mic. Și nu, nu spun că mic e rău; nu vorbesc de data asta în concepte de rău sau bun; am încetat de curând să mai văd lumea prin aceste două lentile ale ochelarilor de cal. Nu există bun sau rău. Există diferit. Și diferit mi se pare și cursul lui în asta seară. Puteam să jur că drumul lui era în partea opusă. Îl simt nenatural, dar lui nu-i pasă. E calm și împăcat cu destinația lui, și curge repede și hotărât. Se schimbă partitura; trăiesc în galaxia Nocturne No 1 Op 9 in B. Acolo trăiește tot ce văd, iar tot ce văd e nou. Cibinul este nou. Cursul lui este nou. Și curge trist și liniștit. Îl privesc intrigat; și el mă privește, dar nepăsător. E ocupat să-și danseze viața, și cât de frumos dansează magic. E ocupat să privească luminile. Și ele dansează în ochii lui deși în realitate călătoresc atât de static. Nu e interesat de realitate; e conștient de puterea pe care o are. Aboarbe căldura luminii, absoarbe și căldura mea, și-s fericit să i-o dau pe toată chiar dacă simt cum râde frigul alb ce mă cuprinde. Și curge cald și atotștiutor. E conștient că merge spre o moarte, dar nu-i ca noi; nu e speriat de asta. E mândru, curajos, dar liniștit și impasibil. El curge nocturn și ritmat ca și muzica ce îi ordonă să curgă. Și totuși simt c-ar trebui să curgă în partea opusă. Mă întreb dacă e nemuritor și poate că și el simte acasă în Sibiu; oare o zi curge spre Nord și-n următoarea se întoarce? Face asta dintotdeauna?

DSC04598

Merg de-a lungul lui; merg odată cu el și văd orașul prin ochii lui, ascult orașul prin muzica lui Chopin; uit de mine; părăsesc filtrele mele; tot orașul dansează; orașul se joacă; luminile; oamenii; mașinile; clădirile; copacii; luna; stelele. Eu. Eu mă joc. Mă opresc. Trebuie să mă opresc. Trebuie să fie mai mult. Prea multe știe râul asta banal și prea multe întrebări am să-i pun. Vreau calmitatea ta! Cum poți fi atât de calm?

Nu îmi răspunde. Merg mai departe; o să-nțeleg eu. Un câine latră și mă sperii, dar nu încremenesc. Pe partea opusă a străzii un gard de sârmă mă protejează de un rottweiler ce-și latră plămânii afară. Continui să merg în timp ce mă întreb cum îl pot auzi prin căști și cum poate fi atât de asurzitor. Merge în ritm cu mine, poate îmi vrea calmul; cu siguranță îmi simt calmul amenințat. Deja mă întreb dacă e impenetrabil gardul ăla. Ascult Nocturne No 1 Op 15 in F care simt că îmi descrie momentul în care trăiesc; simt că se-apropie de punctul culminant pe măsură ce creatura neagră a nopții rânjește, știind; știind ceva. Gardul se apropie de limită; încă puțin și scap, dar chiar acum hazardul se întâmplă. O breșă într-un gard stupid și totul e aproape de final. Nu îmi dau seama dacă merg sau stau, iar câinele își bate joc de mine alergând cu încetinitorul, lătrând, râzând înfometat, nevrotic și nebun. Acum sunt sigur că nu mișc nimic, doar îmi aștept sfârșitul, calm. Și după cum am și prezis, punctul culminant al partiturii s-a mulat pe realitate. Într-o secundă, ca de necaieri o lumină ce trăgea după ea o tonă de metal izbește, acum, neputincioasa creatură, ce în sfârșit a încetat a mai urla. Nu mai aud nimic. Doar muzică. Și îmi recapăt calmul. Ciudat. Nu am resentimente. Mă-ntorc și îmi reiau călătoria. Apa tot curge, la fel ca și până acum. Sunt sigur că a văzut tot. Nici de asta nu-i pasă? De ce nu simt tristețe? De ce nu simt nimic? Nu îmi răspunde. E calm și tot orașul e la fel; la fel e și natura; la fel și eu; tot univerul este calm; un calm rapid și hotărât; un calm trist și liniștit; un calm cald și atotștiutor; un calm nocturn și ritmat că și muzica ce îi ordonă calmitate.

Șopănel

E dimineață. Mă rog… e dimineața orei 15. Sunt… ei bine, oricât de ciudat ar fi, sunt un scaun. Șopănel mă numesc acum, deși toată viața am fost numit Scaun. Un scaun vechi și murdar sunt eu. Da, sunt atât de bătrân că nici nu mai pot ține cont. Nu știu cine m-a creat, nici nu mai țin minte cine a stat pe mine prima dată. Călătoria mea e lungă, dar am ajuns într-un loc frumos, perfect pentru sfârșitul călătoriei. N-are rost acum să vă povestesc tot ce-am făcut; în mare, viața unui scaun nici nu e atât de palpitantă. În afară de câteva căzături, am mai fost spălat și vopsit de câteva ori pe an, iar în rest eu doar susțin oameni. Ultima dată eram pe o stradă oarecare în Sibiu, stăteam pur și simplu și mă uităm la oameni. Stupidă specie, însă amuzantă…până la un punct, căci devin previzibili oamenii la un moment dat. Dar să nu divaghez. Stăteam de câteva zile, când, unul din oameni m-a luat de acolo și m-a dus în casa unei fete. Am descoperit acolo câte haine pot femeile avea, căci nu a stat nimeni pe mine, eu am susținut doar hainele ei. Zi și noapte. Tot mai multe. Dar a fost plăcut cât am stat. Spun cât am stat pentru că acum nu mai sunt în acea casă. În urmă cu câteva minute m-a cărat un băiat împreună cu fata respectivă până la râul asta. Au stat puțin pe mine și am privit toți trei cum curge apa, apoi m-au pus mai aproape, chiar pe gheața care s-a format pe marginea lui. Mda, o să cad la un moment dat. Mulțumesc mult. Nu, glumesc, era și cazul. M-au așezat acolo, apoi au început să pălăvrăgească. Priveam râul, dar îi și ascultam în același timp. Spuneau că lasă ceva din ei cu mine. Spuneau că lasă calmul aici…ceea ce are sens; e un loc care nu știe altceva decât calm; și că de câte ori în viață lor vor avea nevoie de calm vor ști unde să vină.

Mă întreb dacă vorbeau metaforic…adevărul e că mi-ar plăcea să mă mai viziteze…asta până când se topește gheața. A da, și asta spuneau. Că eu o să cad atunci când nu va mai fi nevoie de calm, când vor găsi calmul din ei și când vor fi una cu calmul…de parcă e posibil asta la specia lor. Despre râu vorbeau frumos. Mi-a plăcut ce au spus. Cică e minunat cum curge el așa liniștit și are cursul lui prestabilit și e impasibil față de mediu din jur, că e indiferent de mizeria și gălăgia orașului, și admirau cum trece peste orice lucru sau cum lasă orice lucru să treacă prin el, cum nu e afectat de nimic. Eu cred că îl invidiau puțin.

Advertisements

One response to “Găsirea calmului și Șopănel

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: