Category Archives: glances of reality

Compromis

Mi-am dat seama ca as accepta un compromis. As fi ok si macar daca am putea vedea in intregime, in permanenta perspectiva celorlalte persoane chiar daca nu am sti inca sa intelegem momentul de decizie al lor si as renunta momentan la a intelege si experimenta intreaga perspectiva a tuturor. Daca am sti toti instant factorii de luat in calcul al tuturor pentru a decide cum vor intelege si cum vor internaliza frame-ul de realitate. Cu doar atat atat de multe lucruri s-ar schimba in mai bine. Deci asta zic, ca sunt atat de disperat incat nu doar ca sunt dispus sa fac acest compromis, dar incat m-a facut sa ma si gandesc la acest compromis.

A te afla in flow inseamna a iti folosi toata energia doar pentru a exprima constiinta. E de mentionat pentru ca e important. Incerc sa imi formulez fiecare gand in cel mai obiectiv mod posibil; sa nu mai umplu gaurile doar pentru ca lucrurile sa aiba sens si asta ma duce pe un drum guvernat de un gand complet neobiectiv care suna „totul are un sens universal valabil la baza”, la care nu am dovada; pe drumul catre nonsens, confuzie, cautare de energie, cautare de iubire, cautare de vulnerabilitate, cautare de vibrare.

A te afla in flow inseamna a trai o singura idee de la inceputul ei pana la sfarsitul ei; si atat. Ne place abstractul pentru ca ne putem alege povestea pe care sa o vedem, e unul din comportamentele care exprima faptul ca ne dorim sa ne creez realitatea si in acelasi timp sa o impartasim, sa o exprimam. Poate am fi de fapt in stare sa traim o singura idee intreaga viata pentru ca universul sa se poata experimenta; totul s-ar aduna acolo, asa cum face si acum, doar ca sub alta forma.

Exista o nevoie de adaptare la realitate, o perioada de acomodare pentru ca nu poti anticipa ce vor face altii. Iar noi oamenii am invatat asta cumva, prin conditionare clasica poate (sau un infinit de alte posibilitati), ca e o risipa de energie acolo, nu ne place sa fim luati prin surprindere, si de-asta sa intelegem perspectiva celuilalt. De-asta acceptarea e atat de importanta. E metoda noastra. Cand te gandesti la posibilitatile motivelor unei persoane care sa explica comportamentul lor, le si accepti odata ce le-ai vizualizat si analizat; cu cat faci asta cu mai multe posibilitati, cu atat esti mai pregatit sa accepti orice eveniment urmeaza sa fie de fapt in fata ta. Si aici vroiam sa ajung.

Mi s-ar parea atat de ciudat daca toate lucrurile care sunt bune sa fie intradevar bune!

Si totusi uneori e atat de apetisant sa mai ascunzi cate o chestie de realitatea celuilalt. Si e apetisanta reactia lui cand descopera ca s-a inselat. Punem atata valoarea pe chestia asta fie ca e ceva mic si amuzant, fie ca e ceva mare si tragic, incat se afla in toate povestile noastre. Ma gandeam la chestia ca daca scrii ceva devine realitate pentru tine. Eh, eu o experimentez la ceea ce fac cand scriu lucrurile astea. Imi aleg realitatea. Scriu ceea ce vreau sa devina realitate si apoi, chiar devine realitate pentru mine, doar pentru ca lucrurile devin mai clare in mintea mea, pentru ca le exprim. Si de cate ori iti alegi realitatea renunti la ceva. Totul e posibil sa se intample pana cand alegi un mod in care sa se intample. Dar pentru ca ne inafluentam atat de mult ne limitam posibilitatile de alegere; pentru ca avem aceasta normalitate de comun acord. Intr-un fel pare ca ne-am atras ca sa lucram impreuna la a experimenta ceva mai mare in constiinta universului.


Un fel de nimic si tot

Anatomia nostalgiei reusucitata de operatia notelor si complexitatea marsului aduc uitarea prezentului. Un singur lucru ramane relevant. Nu e ce ai facut sau ce ai fost; nu e ce faci sau ce esti; nu e ce vei face sau ce vei fi; nu e nici macar ce ai putea face. Tot ce conteaza e ce poti deveni. Continua stare de nostalgie asupra ceea ce poti deveni la randul ei resusciteaza complexitatea marsului notelor. Suntem captivi in burta acestui sistem, iar sistemul sangereaza spirale inconstiente de existenta lor, ce totusi dau viata liniei orizontului dand negrului si albului abilitatea de a fi subiectivi.

Din cand in cand. Din cum in unde de tot felul. Sus pe spirala lasam in urma valuri si iar valuri. Lucrurile ne sunt importante doar daca avem o relatie personala cu ele, chiar daca ea exista in realitatea acceptata de majoritatea dar si daca doar o constiinta crede in acea relatie. E greu sa inveti ceva daca suntem programati sa punem ceva la indoiala si nu ma refer la cum sa mergi pe bicicleta, ci la a invata ca totul e interconectat, si noi ne mai asteptam sa invatam iubirea sau acceptarea. Suntem departe si in acelasi timp aproape si in acelasi timp la egala distanta si in acelasi timp nu vom putea niciodata si in acelasi timp putem in fiecare moment sa stim tot.

Un mod in care totul e subiectiv e faptul ca atunci cand ai o idee de la un stimul vrei sa o construiesti in ceva mai mare, doar ca perceptia ta e acaparata in continuare de stimuli biasand potentialul gandului, stimulii fiind tot aleatoriu. Fiecare moment e o trecere intr-o noua eră, dar una infinita si totusi moarta in urmatoarea clipa. Nu diferit de un foton momentul nasterii noastre coincide cu momentul mortii noastre si se suprapun intr-un dans in care se pierd una de alta, sunt inexistente si traiesc in acelasi timp. In fiecare moment putem alege sa fim ceva complet diferit, absolut complet – schimbare forma, culoare, frecventa – tot doar daca nu ne-am mai uita la era trecuta si nu am mai anticipa era viitoare. In acelasi timp acest mod de a privi ne explica atat de multe lucruri, sau poate “atat de multe lucruri” – la fel de posibil – sau poate ca tocmai paradoxul dintre cele doua ne face sa fim in modul in care suntem.

In momentul in care totul devine posibil, acceptabil, nu va mai exista conceptul de negativ, pentru ca prin subiectivitatea noastra ne vom gasi obiectivismul absolut si propriu pentru care nici o alegere nu e o alegere cu adevarat, e un no-brainer, si vom invata acel echilibru perfect pentru tot fara sa deranjeze restul tot. Sa stii tot e iubire, iubire e sa simti tot, sa parcurgi interzis tunelul iepurelui perfect. Iubirea e un indiciu pentru descoperirea caii perfecte, subiective si obiective.

In acelasi timp poate ca nu trebuie sa facem nimic intr-un fel, ca lung sau putin ajungem in acelasi loc; toate drumurile duc acolo. Iar asta e una din frumuseti. Poti face orice, ce simti tu, rezultand in surprinzatoarea invatare a faptului ca e o cale prin care poti exista fara sa deranjezi alta existenta. Lucru care parca seamana si cu tunelul catre iubire, catre cunoastere.

No uite cum rationalul din mine se lupta cu hipiotul din mine rationalizand si intelectualizand tot ce simte celalalt, rezultatul fiind doar si incredibila mea perspectiva asupra realitatii.


Ok, teoria de azi.

Conștiința se află la baza tuturor lucrurilor și e tot ce există. Noi nu avem conștiință, suntem conștiință. Undeva avem un receptor de informație, un mecnism de transformare a unor frecvențe, o glumă, un lucru genial, subiectiv din a cărei interpretare rezultă spațiul, timpul, materia, forme, culori, sunete, tot.
Dumnezeu, Universul, eu prefer Conștiința, sunt același lucru – potențialul de a experimenta tot, așa cum credința, știința, filozofia, tehnologia, și părerea mea e că tot ceea ce facem, sunt metodele prin care noi mergem către împlinirea acelui potențial.
Îmi place să mă ridic undeva cât de sus pot să privesc din ansamblu totul ca un proces din care fac parte în fiecare moment. Evoluția conștiinței. Evoluția conștiinței pare a fi modelată de ceea ce vede observatorul. Dar observatorul vede mereu lucruri noi care îl influențează să își imagineze un anumit, specific lucru și nu oricare altul, și se întreabă cum ar fi, „ce reacție ar da simțurilor mele”, apoi o face. Și bum; e acolo, e realitate. O realitate ce influențează observatorul să își imagineze altceva. Gândiți-va puțin la asta! Imaginați-va conștiința la începutul ei, când abia „ii dau ochi” și i se pare că vede un ceva în mod subiectiv și își imaginează primul al doilea lucru. Acum gândiți-vă unde suntem acum ca și nivel de conștiință! Dacă acel prim al doilea lucru imaginat ar fi fost altceva decât ce-a fost, cum ar fi arătat lumea acum? Complet diferit. Dar care ar fi fost direcția? Exact aceeași, if you ask me. Ar fi fost mai bine sau mai rău? Nu există mai bine sau mai rău. Ar fi fost aceeași ființă ce explorează și se explorează în mod subiectiv, și aceeași ființă ce recepționează conștiință și simte dorința acelui mai mult de care e atrasă. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să experimentăm, să experimentăm tot și să share-uim tot, să comunicăm, să ne ascultăm, să ne focusam pe ce avem în comun în mod constant, pentru că ne schimbăm, evoluăm cu viteză mare, și dacă nu vorbim unii cu ceilalți facem toată treaba mai grea.
Să comunicăm
Să ne ascultăm
Să ne focusăm pe ce avem în comun
Să nu ne mai judecăm
Să acceptăm totul ca o posibilitate
Să nu mai avem așteptări
Să avem răbdare
Să punem totul la îndoială până să decidem „asta are sens” „asta îmi place” „asta îmi avantajează abilitățile pe care le am în mod natural”
Să oferim încredere (mă refer la încredere în faptul că toate lucrurile au un sens și să plecăm de la această premisă când experimentăm ceva nou); îți va fi mai ușor să fii bun, să îi înțelegi pe ceilalți.
Caută locul în care să te mulezi pe nevoile celorlalți, dar să faci ce-ți place.
Fă ce-ți place, pentru că asta înseamnă să mergi în direcția naturală, iar restul oamenilor o vor aprecia, pentru că suntem toți aceeași Conștiință, același Dumnezeu, același Univers. Fă-o pentru că se vor simți îmbogățiți de tine și îți vor da înapoi la fel de natural.
Prețuiește momentele în care gândești și/sau simți același lucru ca și o altă persoană. Exrpima-ți aprecierea și exaltarea momentelor în care simți același lucru cu mai mult de o altă persoană.
Ridică-te, spune da, experimentează, crează, fi Universul, crează-ți propriul univers, arată-l celorlalți, crează mai multe, îmbogățește celelalte Universuri, îmbogățește-te de la ele; totul e regăsirea totului și în același timp totul e interpretarea totului, dar cu siguranță totul e experimentarea totului.
Toate comportamentele umane, precum am spus și mai sus, știință, credința, meditația, muzica, unele droguri, săritul cu parașuta, în mod fundamental merg către aceeași direcție. Alege una! Alege ce ți se potrivește și dedică-te; îmbogațește-te; îmbogațește universul; regăsește-te; regăsește universul; interpretează-te; interpretează universul; experimentează-te; experimentează universul!
Just fucking enjoy the freedom you trully fucking have!


http://www.collective-evolution.com/2015/02/05/neuroscientist-describes-documented-cases-of-humans-flying-outside-of-their-body/
http://educateinspirechange.org/inspirational/video-will-make-re-think-life/


Ok, teoria mea

Ce sunt oamenii?

Oamenii sunt doar produsul tuturor influenţelor din jurul lor, de la naştere şi pe tot parcursul vieţii. Toate acţiunile, deciziile lor sunt doar rezultatul lipsurilor din trecut. Nu au nimic propriu, nu se nasc cu o esenţa. Se nasc goi, simple butoaie care se incarcă atunci când plouă; în unele zile plouă, în altele nu; astfel unii sunt mai goi iar alţii mai plini; iar ploaia poate avea altă culoare în fiecare zi; astfel nuanţa oscilează, iar culoarea finală e diferită la fiecare persoană. Consider că şi unicitatatea pe care ei o menţionează mereu, şi cu care se mândresc atâta, e doar noroc. Şi cum te poţi mândri cu ceva pentru care nu ai nici un merit, nici un credit, cu ceva asupra căruia nu ai avut nici un control? Tot ceea ce sunt e din noroc; forma unui individ, precum şi a unui grup, şi a întregii lumi e dată de o serie de coincidenţe aleatorii. Dacă există o forţă mai mare decât oamenii, e o forţă foarte indiferentă.

“Alegerile (în momentele de răscruce) definesc oamenii.. ceea ce fac determină ceea ce sunt”.. dar alegerile nu aparţin individului. Ei aşa cred, că alegerea e a lor, că posedă alegerea, dar fiecare lucru pe care îl alegi de-a lungul vieţii e determinat de lipsurile şi nevoile fiecăruia. Lipsuri şi nevoi.. şi iar ajungem la influenţa exterioară; lipsurile şi nevoile sunt date de cei din jurul tău. Prin analogie, şi alegerile sunt date de cei din exterior. Aşa că nu alegerile definesc oamenii. Mult mai logic ar fi să zicem că lipsurile, golurile îi definesc. Practic sunt definiţi de ceea ce nu au.

Lipsurile provoacă nevoile, nevoile provoaca alegerile (chiar şi stabilirea unui scop), iar nevoile se pot schimba de-a lungul vieţii.

Să luăm ca subiect un individ ateu. E un tip care a încercat toată viaţa să işi umle golurile cu certitudini, control, siguranţă, cercetare, logică; astea ar fi cuvinte care îl caracterizează, asta îl “defineşte” ca individ. Apoi o persoană iubită se îmbolnăveşte, cu şanse mici de supravieţuire. El e debusolat, nu mai are control. Atunci recurge la a se ruga; cu timpul devine tot mai credincios, religios, a schimbat facutul cu speratul. Deja s-au schimbat cuvintele care îl defineau. Din cauza lipsei controlului, a situaţiei şi a unei noi nevoi, s-a schimbat şi el.

În concluzie, oamenii, ca indivizi, sunt doar o coincidenţă. Chiar şi existenţa lor ca specie e o coincidenţă, o întamplare, produsul unui hazard.

Anathema – Empty

https://maroooned.files.wordpress.com/2011/12/03-empty.doc