Category Archives: Guest-Post

Oh the irony… sau un pattern de stare colectivă

***

Sunt o timidă poezie, Diana. Și totuși îmi place să cânt, dar îmi place și să desenez și să culeg flori, și să ascult flori, și să ajung acolo… Pot să fac ce vreau. Dar vreau să fac ce pot? Știu că sunt multe păsări călătoare care mă dezgustă, dar le fac să-mi dispară. Din memorie, de obicei mă doare. Mă doare când îl aud pe Raoul cântând rap. Frumos. Și îi iubesc pe restul cu lacrimi.

Șosetele lui Alex au inimioare negre și a lui e roșie. Ce te legeni, mă? Ce mă legeni, mă? Pentru că suntem obsedați de ordine în timp ce suntem compulsivi de haos. Și din cauza asta o să plec puținș mă duc până acolo și stau fix până când mă întorc. Înțelegi?

Da, înțeleg tot ce ai zis, deși încerc să-mi dau tripuri pe care nu știu dacă, nici măcar eu, le înțeleg. Acum… tu mă înțelegi? Oare poți să mă oprești din căzătura-i mortală?

Nu o să mă scol niciodată. Doar dacă o să adorm mă pot scula la ce vreau eu. Care e scula ta preferată?

Aia care face ce vreau eu și când vreau eu! Și nu obosește niciodată. Aparat care nu se termină toată viața. Dar a ta?

A mea e puțin ciopârțită și mai curge viață câteodată, însă o prețuiesc așa cum e ea. Însă cu al meu e mai greu o măsură. Al tău ce zice?

Al meu n-are ființă. Este un obiect mare și n-are sentimente. Dar nici nu-i trebuie. Oricum, nici nu știu dacă te ajută la ceva. Dar pot să aleg să te fac să vezi modul în care te ajută.

***

            De ce cauți acolo unde nu poți găsi, pașii ce se ascund timizi printre copii? Așa mă ascund și eu printre tine. Așa îmi ascund zâmbetul printre al tău. Te înnebunește și mai tare când e printre lumina lumânării. Și beculețele. Mi-ai făcut inima beculețe. Chapter 1.1. Am trecut și de asta! Înțelesesem câte beculețe de culori diferite are o inimă. Mai ales inima mea. Vreau să plâng! Dar nu pot să plâng pentru că nu sunt trist.

O să vreau și eu, dar nu azi. Într-o zi cu clovni și orbi când soarele e într-o cameră. De zi, de noapte, de interminabile discursuri ce se scurg și plâng, și urlă către fantomele viitorului crud. Pentru că ești orb, că ești clovnul de circ, ce se ascunde sub măști. Ce ar fi să îți pui masca de singurătate pentru că singur e atributul care o să ți se însușească? Dacă tu nu o să îți vinzi iubirea? Și dacă ar fi așa, cu cât o dai? Eu în locul tău n-aș da-o. Gândește-te cât ai suferi după ea. Pe mine mă întrebai cu cât o dau? Nu mai întreba dacă n-ai suflet! E modul prin care ajungi să vezi cum poți să n-ai suflet. Și pe cărarea aia acolo vei ajunge. Unde corăbii cad din copacii plouați de furtunăș din furtuna pe care alergam împreună.

***

            O mare furioasă albastră. O mare furioasă dorință, se apropie de noi cu putință. Ne lasă doar valuri de nori. Ne învăluie în lăsări de primăveri. Până în prima primăvară în care am văzut. Și am văzut exact cum îmi descrisesem. Nimeni nu m-a crezut… Dar eu văzusem tot. Văzusem mort, văzusem treaz cum cărările se întrepătrund. În fund. Acolo erau. Și erau multe. Nu se temeau de nimic. Nici de muzică, nici de sunet, doar că era așa bine. Și e bine că era așa bine. Și noi eram la fel de bine și atunci când totul vibra și nu exista pe acea pășune pitorească. E frumos de fapt. Exact. E de bine. Se întâmplă ceva extraordinar. Normal, totul normal. Mulțumesc!

***

            Când aripa zgribulită a unei libelule aurii a fost mângâiată de prima picătură se făcea că era…cum era? Era atât de curgătoare, ca cea mai înaltă cascadă din lume. Te uitai la ea și nu te săturai! Așa de minunată era…voiai să o vezi într-unaș îți era frică să-ți iei ochii că poate nu mai e…dar cine știe? Poate că o carte reprezintă libertatea de a spune tot ce gândesc pentru că ar fi scuzat de personajele imaginare.

Dar de ce să ne scuzăm? Sau de ce să n-o facem? Până la urmă facem ce vrem! Vrem să fim atrași de consistența apei, suntem! Vrem să ne amagim din dragoste? Vrem! Atunci ce-i cu neputința asta? Până când să mai fim întrebați dacă putem sau nu? De ce să nu ne punem singur întrebarea? Aș vrea să pot rearanja fiecare atom, și atunci tot Universul ar arăta diferit. Îți poți imagina ca totul să arate diferit? Te poți baza pe o ipoteză toata viața ta? Poți lua o decizie bazată pe imagerie mentală? Ai gânduri de genul ăsta?

De fapt uneori mă gândesc la modul în care soarele îți pictează privirea. Și mă întreb tu la ce te gțndești în momentul ăla magic, mă întreb chiar dacă te gândești la ceva sau doar pur și simplu simți momentul îla magic. Cred că poți doar să-l simți, fără să gândești. Sau poți doar să-l gândești! Nu există nimic pe lumea asta negândit. Tu ce zici? Există? În orice caz vrem o realitate creată de altă cauză pe care să o căutăm.

Subțiind sufletele strămoșilor noștri.

***

Autori:

Alexandra Badea Rasa

Manuela Cheche

Andrei Ionescu

Raoul Nedeianu

Alexandru Pisica

Simona Rotariu

11164570_435231526658150_6976593560530571149_n

Advertisements

Adaptare – fragment

Imposibilitatea deţinerii unui grad rezonabil de acceptare a duplicităţii poate conduce la o deplasare stânga-dreapta a raţiunii inconştientului şi, în final, la o desprindere de valorile impuse de ciclicitatea anotimpurilor.

Se creează astfel o corelaţie banală între Guy Fawkes şi ceea ce aduce aminte de ura imobilităţii emoţionale. Şi dacă lumina ar percepe ameninţarea frigului, poate roşul ar evita prăbuşirea unui sistem corupt al viitorului ascuns în tendinţe nesimţite şi destinate eşecului.

Astfel predispoziţia către verde ar fi tolerată, roşul ar deveni inutil, lumina ar căpăta nuanţe reci, iar frigul… frigul ar detensiona fragilitatea universului minciunii prin renunţare la victorii inutile. Cum definim inutilul? Calculăm dimensiunea falsului metafizic raportată la mizeria caracteristică oribilului prezent în trăiri superioare. Dacă rezultatul este 23 atunci unicul abstract al situaţiei preţului catastrofei ar fi 5.

guest-post semnat de AltClaudiu

Kaizers Orchestra – De Involverte

https://maroooned.files.wordpress.com/2011/12/04-de-involverte.doc