Category Archives: Thoughts

Trace the essence

As I am waking up I’m walking through reality and all I can think to myself is “what the fuck”. I am hypersensitive to each stimulus, and nothing differs from the dream state. I’m walking towards the gate, I see people and I think to myself “why wouldn’t we be in a dimension just like the one we call dream? why wouldn’t we all be dead?” meaning how would our reality differ from any other. Anyway, for as long as I can remember, since I am experiencing this existential quest at these absurdly high levels, the way that I perceive reality is very different from most (I think), and when I ask myself who am I (or who anyone is, for that matter), it’s only obvious that everything exists in and is defined by relationship with something else (the bark of a tree is rigid only in relation to a skin that touches it), therefore, I am nothing if the only thing that exists is me. It gets me thinking, asking, if this law applies it means there can only be one essence, and its potential manifests and roams from one to another according to certain laws, to put it like that. In other words, we are all ghosts animating each other, begging the question, what is that which makes the animation possible.

Well, the easy answer is, the in between. A resemblance of proof we find in the feedback loop, the connection. With someone, with illusions, religion, drugs, awe, sex, power, fame, stories, nature, music, the immediacy of art, love. And given the fact that we find ourselves afflicted with a death sentence, even thou we committed no crime, none that we remember at least, in that connection, that shows essence, shows something rather than nothing, we cling to a reassurance of a start, of a beginning.

7b00c2469103160fcf59d08420ef8e96

~ Ce ne desparte ne si uneste.

Advertisements

Tinnitus

It’s a fantasy of two people having a conversation which ends with the abolition of language. In other words turn the tools upon themselves, and unscrew everything, and lay it out and look at it, and then rebuild it the way we want to. If your personality creates your personal reality, and you walk back into your life every single day, and you see the same people, and you go to the same places, and you do the same things at the exact same time, then it’s your external environment that’s turning on different circuits in your brain causing you to think equal to everything that you know. And as long as your same environment reminds you of who you are, and you’re thinking equal to your environment, then your personal reality is creating your personality and there’s a dance between the biology in your inner world and the experience in your outer world, and that tango is called karma. So then to change is to be greater than your environment, to be greater than the conditions in your world, to be greater than the circumstances in your life, to have a vision, an idea, a dream.

We are matter trying to change matter. Most of us, we try to use our brain to change our brain. We try to use the ego to change the ego. We try to use the program to change the program. But when we experience the state of being consciousness, we go beyond the body, beyond the environment and get beyond time. We come preloaded with everything we need. We don’t need anything else. It seems that when you forget about yourself, when you become nobody, no one, no thing, no where, no time, a thought in possibility, that’s when the brain and the heart move at a rhythm, like a group of people playing the drums, in tune, becoming the pattern of sounds itself. So it becomes an irony of sorts, if you want to change something about your body, you have to forget about your body, if you want to change something about your life, you have to forget about your life, you want to create some future time, you have to forget about time.

We seem to be hypnotized and conditioned into believing that we need a reason for joy. That we need a reason to give thanks, a reason to be inspired. That’s the old model of reality of Newtonian physics of cause and effect; wait for something outside of you to change how you feel inside of you, and the moment you feel better inside of you, you pay attention to who caused it outside of you.

So be the baby driver that you are.

pentrusimo.jpg


Flashback

Incerc sa oglindesc. Si faptul ca am observat un pattern si l-am comunicat, oprindu-ma acolo, e o oglindire. Faptul ca te ascult si aleg sa simt ce simti tu e o oglindire. E o vulnerabilitate ce se lasa traita. Vreau sa o fac. Asta e unul din rolurile mele din punctul meu de vedere. Din al tau poate fi altul. Dar eu tot fac ce simt, si amandoi suntem unul pentru celalalt rolul de care avem nevoie. Vrei sa il descrii?

Tot ce stiu e ca imi place conexiunea asta foarte mult. Tot incercam sa scriu diverse dar asta e tot ce a putut sa iasa. Care e rolul tau pentru mine? Am tot ales sa nu il stiu, simt ca i-as lua cumva din magie. Prefer sa il astept pana cand e evident; ma face sa traiesc mai intens, si acum, si atunci. Foarte des cand te vad devii tot felul de metafore. In timp ce ma gandeam ca imi vei cere vreun exemplu mi-am dat seama exact ce vreau sa zic prin asta. Spre exemplu, parul tau uneori devine tot ceea ce esti tu si tot ceea ce simt eu in acel moment devine plin de semnificatie si pot simti tot.

Am avut o zi incredibila azi, intensa, cu misiuni multe, si high si low, si nervi si buna dispozitie, certat, discutat problema cu totul in cel mai fain mod posibil, stabilit chestii pe termen lung. Carusel, nu altceva. Pai imi e greu sa reproduc exact ce s-a intamplat. Prefer sa imi dozez cat mai multa energie in prezent, ca sa nu las sa se adune, sa traiesc tot in acum. Cumva simt ca ma face sa ma conectez la mine. Faptul ca nu mai simt nevoia sa povestesc fiecare amanunt al vietii mele, desi mi-ar placea sa pot fi transparent, sa pot fi vazut complet, pare a fi o consecinta directa a faptului ca traiesc totul asa cum vine, si pare ca face parte din progresul pe care il fac in cel mai recent proiect al meu; de a ma iubi pe mine, neegoist, nenarcisist; pe care l-am inceput vara asta si am stabilit ca il las sa ma duca unde vrea el, planul. De asta sunt surprins de locurile in care ajung. Dar cred ca e si un mod in care poti ajunge acolo, probabil din mai multe. Mai consider si ca asa pot ajuta mai multi oameni care au nevoia de a se conecta cu altii, si de a exprima ce traiesc astfel incat sa devina realitate si sa o poata accepta. Imi place sa cred ca imi dezvolt abilitatea de a ma accepta doar conectandu-ma la mine si imi ofera oportunitatea de a imi doza mai multa energie in a ii accepta pe altii, iarasi, oglindindu-le aceasta posibilitate. Vezi? Si in plus aleg sa nu povestesc pentru ca lucrurile pe care le tot insir aici mi se par mai relevante decat evenimentele specifice. Mai de graba discutam direct invataturile care le da sens. Si oricum ajung in mod natural la lucrurile astea. Sincer, nici nu imi amintesc cand am schimbat povestea de la ziua mea, lucru pe care l-am spus oricum ca aperitiv de discutie, si am ajuns la a descrie ce mi se pare ca se intampla, facand pur si simplu asocieri libere, zburdand pe campii de semnificatie.

Ma gandeam ca Aia e ciudat: intrebarea „cum suntem?”.  Suntem niste oameni, asa ne zicem noi intr-o anumita limba din civilizatia noastra, dar despre asta poate altadata. Suntem niste oameni ce ne trezim aruncati intr-o chestie pe care oricum n-o intelegem, si avem asteptarea de a ni se spune cum suntem; fundamentali rai, fundamental buni, fiinte iubitoare, roboti fara liber arbitru, destinati autodistrugerii, exploratori. Si apoi vine in discutie „dar nu suntem liberi? Cum sa existe o lume in care te nasti si ti se spune cum esti, fara sa poti alege tu!”. Si apoi insusi faptul ca ne intrebam asta e ciudat. Nu avem liber arbitru. Nici animalele nu au, dar poate sunt intrebari ca sa ne tina in viata, nu altceva. Nedemonstrabil. Momentan ramane o chestie de alegere de perspectiva, sau de iluzia ei. Nu vrem cu adevarat raspunsuri. Da, sunt de acord. It’s all about the better question. Oricum toate raspunsurile vin cand murim. Toate raspunsurile sunt deja aici.


In writing

I always fantasized about the scene when the hero is hurt. I guess I like the improvisation in it, and the underdog aspect. The point is, sometimes it does come to that. Imagineaza-ti ca simti ca si cum stii ca cineva o sa moara, dar in realitate nu stii ca stii, dar simti exact ce ai simti daca ai sti, si dintr-un motiv oarecare nu poti sa ii spui si nici nu ii spui. Eu cred ca asta e una din conditiile in care suntem toti.


A Deadend Mind

“Și uite-mă aici. 20.05.2013. 02:13 arată ceasul negru de pe masă unde am săpat incredibil de mult în căutarea unui pix și a unei foi. Ar fi durat mai puțin dacă nu încercam să n-o trezesc. Doamne, câte lucruri negre în camera ei! De ce negru? De ce orice culoare? De ce mult din orice?

Nu contează momentan. Acum contează gândul de mai devreme, cel de când stăteam în pat și se întâmpla ce știam că o să se întâmple; nu am reușit să adorm. Gândul cum că am rămas singur în clipa în care s-a teleportat pe tărâmul viselor.

Da, suntem compuși din infinite bucăți pe care ni le arătăm în diferite combinații, în diferite situații, dar am realizat, ca o străfulgerare, că e mult mai mult de-atât. Infinitele bucăți se multiplică și se combină cu infinitele bucăți ale persoanei sau persoanelor cu care te conectezi.

Tot ce discutase, tot ce fusesem înainte ca ea să se fi deconectat de la starea trează, prezentă, să se fi deconectat de la mine, a murit în secunda în care am rămas singur. Rolul meu s-a încheiat; and scene!

Îmi plăcuse rolul meu de mai devreme. L-am mai jucat, îl joc cu plăcere de fiecare data și aș muri de dor dacă nu aș fi fascinat de noua descoperire. Mă temeam de asta și nu înțelegeam de ce. Mă temeam că n-o să adorm și o să rămân singur cu mine, cu gandurile mele”, dar acum e mai clar. Când rămân singur pot juca un singur rol, nu am nici o alegere, pe mine, și încă ce rol stupid este. Dependența mea nouă de oameni, așa mi-o explic. Am întâlnit în sfârșit o persoană pe care aș etichetă-o cu adjective pozitive, dar care e de fapt o persoană ce îmi arată combinații din infinitele ei bucăți ce mă fac să joc roluri nejucate până acum, interesante, eroice ..chiar dacă e un eroism.. cotidian, roluri de intelectuali, de filozofi, de prieten, de frate, de iubit, roluri ce se joacă cu bucățile mele infinite la număr, formând combinații ce le-aș eticheta cu adjective pozitive.

Dar acum sunt singur iar pentru că ea-i deconectată. Vreau să mă deconectez și eu, dar momentan mă joc pe mine, iar rolul meu e să fiu conectat la singurătate.”

A pus cu delicatețe poza ei pe perete după care s-a întins în pat mulțumit și relaxat aprinzându-și țigara cu o mândrie care părea mai de grabă indiferență. O capturase din nou. Se uita la poză, direct în ochii ei magici care nu clipeau niciodată. Îi mângâia părul lung și negru al noii lui victime împrumutând capacitatea de holbare a fotografiei, focalizând pe ochii ei negri la început, pierzându-se în golul lor. Avea mintea goală și spațiul unde era menit a fi sufletul plin de fum, de fumul pe care îl sorbea cu poftă din țigara care se termina, din sfârșitul care-l sleia. Mândria și mulțumirea lui erau de moment, de un moment prelungit, dilatat, dar fără doar și poate un simplu moment. Totul era de moment pentru el și o știa bine, dar cu toate astea era mânat de o forță schizofrenică, o forță cu care nu se putea comunica, o forță care îi consuma spiritul și mintea, o forță care îl consuma cu totul, o forță care îl sorbea cu poftă și răbdare. Se agăța de moment și îl alungea cât putea de mult; vroia să-și mai aprindă o țigară, scutură pachetul fără să-și întoarcă privirea de la himeră ținând-o astfel în viață, însă nu mai avea. Ar fi înnebunit de furie dacă în mâna cealaltă nu ținea de celălalt colț al momentului în forma firelor de păr pe care le pieptănase mai devreme. Desfăcu tubul de somnifere și aruncă 6 pe gât, înghițindu-le fără probleme căci ele își cunoșteau drumul. În câteva minute a cucerit somnul mult dorit, reușind să țină ochii deschiși conectați la ochii ei imortalizați.


De ce se termină lucrurile? Și unde? Și când?

“Simt că e ceva ce mă face să stagnez. O forță superioară, independentă, indiferentă, inconștientă. Ceva mă trage în sus, mă face să creez, să construiesc în interior și în exterior, iar pe de altă parte, ceva mă face să distrug și să mă autodistrug. Astfel ajung să fiu ca și cum n-aș fi, pentru că cele două forțe sunt egale, și mă determină să stagnez, iar dacă n-aș fi, tot stagnare s-ar chema.

Închid ochii și mă uit în sus, și spre surprinderea mea totul e plin de lumină, iar eu sunt umbra care alege să fie umbră. M-așteptam să fie totul negru, dar doar pe mine mă pot desena. Cum îmi mai place să stric tot, chiar și-n imaginația mea, unde pot fi ce vreau, unde vreau, dar eu aleg să fiu umbră distructivă în eden pe care toți îl putem vedea, intui, crea. Parcă e un blestem, toți ne putem imagina paradisul, idealul, dar chiar și în vis alegem să ne complacem și ajungem să-l mâzgălim, să-l facem plin de haos. Nu-mi pasă de nimic, de absolut nimic și nimic nu contează la nimic, și nu se coantifica în nimic, pentru că nu vom fi aici să vedem rezultatul aportului nostru. Și ce să facem? Să muncim pentru propria persoană? E atât de egocentrist și arogant. Cum pot oamenii să se iubească atât de mult într-o lume plină de adevăruri false? Suntem prea narcisiști sau ne urâm inconștient sau ce? E corect să generalizez? Unii se urăsc prea mult, alții se iubesc prea mult, cred că ce avem în comun este excesul. Nu avem limite în emoții, avem doar limite în a fi sinceri și în armonie cu ele. Asta ne omoară. Și ce putem schimba? Măcar unul din cele două…dar totodată, de-asta se numește condiție umană. Trebuie să acceptăm odată că suntem niște ființe haotice, ca și specie, dar și că indivizi. Deschid ochii și mă uit în față. Văd lumea toată, văd cum nu o pot schimbă, iar eu tot umbră distructivă rămân. Și aici aleg acest rol? Pare că toți alegem asta; pare că e inevitabil. “

fade_to_black_by_maroooned-d5ega1q


Găsirea calmului și Șopănel

Găsirea calmului

Mă plimb prin deja vechiul și micul Sibiu. El nu e chiar așa mic, pentru mine nu încă, dar i-am explorat un procent mic de zone; încerc să-l las să mă surprindă și peste mai mult timp; nu vreau să îl cunosc la perfecție încă, nu vreau să mă plictisesc aici; simt acasă. Merg destul de repede, dar constant. Merg ritmat. Simt un acasă cald în goliciunea amprentelor pe care le-am lăsat până acum. Vechi e deja, atât cât am netezit asfaltul până acum, așa că vreau să văd puțin diferit tot ce-am văzut până acum. Vreau să văd Sibiul, și atât, fără să-l aud. Văd totul în această seară rece prin ochii și notele nocturne ale lui Chopin. Merg repede și hotărât. Merg trist și liniștit. Merg cald și atotștiutor. Merg nocturn și ritmat ca și muzică ce îmi ordonă să merg.

DSC04605

Am ajuns la vechiul și micul Cibin. De data asta n-am nevoie de apologii; de când l-am văzut mi s-a părut foarte mic. Și nu, nu spun că mic e rău; nu vorbesc de data asta în concepte de rău sau bun; am încetat de curând să mai văd lumea prin aceste două lentile ale ochelarilor de cal. Nu există bun sau rău. Există diferit. Și diferit mi se pare și cursul lui în asta seară. Puteam să jur că drumul lui era în partea opusă. Îl simt nenatural, dar lui nu-i pasă. E calm și împăcat cu destinația lui, și curge repede și hotărât. Se schimbă partitura; trăiesc în galaxia Nocturne No 1 Op 9 in B. Acolo trăiește tot ce văd, iar tot ce văd e nou. Cibinul este nou. Cursul lui este nou. Și curge trist și liniștit. Îl privesc intrigat; și el mă privește, dar nepăsător. E ocupat să-și danseze viața, și cât de frumos dansează magic. E ocupat să privească luminile. Și ele dansează în ochii lui deși în realitate călătoresc atât de static. Nu e interesat de realitate; e conștient de puterea pe care o are. Aboarbe căldura luminii, absoarbe și căldura mea, și-s fericit să i-o dau pe toată chiar dacă simt cum râde frigul alb ce mă cuprinde. Și curge cald și atotștiutor. E conștient că merge spre o moarte, dar nu-i ca noi; nu e speriat de asta. E mândru, curajos, dar liniștit și impasibil. El curge nocturn și ritmat ca și muzica ce îi ordonă să curgă. Și totuși simt c-ar trebui să curgă în partea opusă. Mă întreb dacă e nemuritor și poate că și el simte acasă în Sibiu; oare o zi curge spre Nord și-n următoarea se întoarce? Face asta dintotdeauna?

DSC04598

Merg de-a lungul lui; merg odată cu el și văd orașul prin ochii lui, ascult orașul prin muzica lui Chopin; uit de mine; părăsesc filtrele mele; tot orașul dansează; orașul se joacă; luminile; oamenii; mașinile; clădirile; copacii; luna; stelele. Eu. Eu mă joc. Mă opresc. Trebuie să mă opresc. Trebuie să fie mai mult. Prea multe știe râul asta banal și prea multe întrebări am să-i pun. Vreau calmitatea ta! Cum poți fi atât de calm?

Nu îmi răspunde. Merg mai departe; o să-nțeleg eu. Un câine latră și mă sperii, dar nu încremenesc. Pe partea opusă a străzii un gard de sârmă mă protejează de un rottweiler ce-și latră plămânii afară. Continui să merg în timp ce mă întreb cum îl pot auzi prin căști și cum poate fi atât de asurzitor. Merge în ritm cu mine, poate îmi vrea calmul; cu siguranță îmi simt calmul amenințat. Deja mă întreb dacă e impenetrabil gardul ăla. Ascult Nocturne No 1 Op 15 in F care simt că îmi descrie momentul în care trăiesc; simt că se-apropie de punctul culminant pe măsură ce creatura neagră a nopții rânjește, știind; știind ceva. Gardul se apropie de limită; încă puțin și scap, dar chiar acum hazardul se întâmplă. O breșă într-un gard stupid și totul e aproape de final. Nu îmi dau seama dacă merg sau stau, iar câinele își bate joc de mine alergând cu încetinitorul, lătrând, râzând înfometat, nevrotic și nebun. Acum sunt sigur că nu mișc nimic, doar îmi aștept sfârșitul, calm. Și după cum am și prezis, punctul culminant al partiturii s-a mulat pe realitate. Într-o secundă, ca de necaieri o lumină ce trăgea după ea o tonă de metal izbește, acum, neputincioasa creatură, ce în sfârșit a încetat a mai urla. Nu mai aud nimic. Doar muzică. Și îmi recapăt calmul. Ciudat. Nu am resentimente. Mă-ntorc și îmi reiau călătoria. Apa tot curge, la fel ca și până acum. Sunt sigur că a văzut tot. Nici de asta nu-i pasă? De ce nu simt tristețe? De ce nu simt nimic? Nu îmi răspunde. E calm și tot orașul e la fel; la fel e și natura; la fel și eu; tot univerul este calm; un calm rapid și hotărât; un calm trist și liniștit; un calm cald și atotștiutor; un calm nocturn și ritmat că și muzica ce îi ordonă calmitate.

Șopănel

E dimineață. Mă rog… e dimineața orei 15. Sunt… ei bine, oricât de ciudat ar fi, sunt un scaun. Șopănel mă numesc acum, deși toată viața am fost numit Scaun. Un scaun vechi și murdar sunt eu. Da, sunt atât de bătrân că nici nu mai pot ține cont. Nu știu cine m-a creat, nici nu mai țin minte cine a stat pe mine prima dată. Călătoria mea e lungă, dar am ajuns într-un loc frumos, perfect pentru sfârșitul călătoriei. N-are rost acum să vă povestesc tot ce-am făcut; în mare, viața unui scaun nici nu e atât de palpitantă. În afară de câteva căzături, am mai fost spălat și vopsit de câteva ori pe an, iar în rest eu doar susțin oameni. Ultima dată eram pe o stradă oarecare în Sibiu, stăteam pur și simplu și mă uităm la oameni. Stupidă specie, însă amuzantă…până la un punct, căci devin previzibili oamenii la un moment dat. Dar să nu divaghez. Stăteam de câteva zile, când, unul din oameni m-a luat de acolo și m-a dus în casa unei fete. Am descoperit acolo câte haine pot femeile avea, căci nu a stat nimeni pe mine, eu am susținut doar hainele ei. Zi și noapte. Tot mai multe. Dar a fost plăcut cât am stat. Spun cât am stat pentru că acum nu mai sunt în acea casă. În urmă cu câteva minute m-a cărat un băiat împreună cu fata respectivă până la râul asta. Au stat puțin pe mine și am privit toți trei cum curge apa, apoi m-au pus mai aproape, chiar pe gheața care s-a format pe marginea lui. Mda, o să cad la un moment dat. Mulțumesc mult. Nu, glumesc, era și cazul. M-au așezat acolo, apoi au început să pălăvrăgească. Priveam râul, dar îi și ascultam în același timp. Spuneau că lasă ceva din ei cu mine. Spuneau că lasă calmul aici…ceea ce are sens; e un loc care nu știe altceva decât calm; și că de câte ori în viață lor vor avea nevoie de calm vor ști unde să vină.

Mă întreb dacă vorbeau metaforic…adevărul e că mi-ar plăcea să mă mai viziteze…asta până când se topește gheața. A da, și asta spuneau. Că eu o să cad atunci când nu va mai fi nevoie de calm, când vor găsi calmul din ei și când vor fi una cu calmul…de parcă e posibil asta la specia lor. Despre râu vorbeau frumos. Mi-a plăcut ce au spus. Cică e minunat cum curge el așa liniștit și are cursul lui prestabilit și e impasibil față de mediu din jur, că e indiferent de mizeria și gălăgia orașului, și admirau cum trece peste orice lucru sau cum lasă orice lucru să treacă prin el, cum nu e afectat de nimic. Eu cred că îl invidiau puțin.