Category Archives: Thoughts

A Deadend Mind

“Și uite-mă aici. 20.05.2013. 02:13 arată ceasul negru de pe masă unde am săpat incredibil de mult în căutarea unui pix și a unei foi. Ar fi durat mai puțin dacă nu încercam să n-o trezesc. Doamne, câte lucruri negre în camera ei! De ce negru? De ce orice culoare? De ce mult din orice?

Nu contează momentan. Acum contează gândul de mai devreme, cel de când stăteam în pat și se întâmpla ce știam că o să se întâmple; nu am reușit să adorm. Gândul cum că am rămas singur în clipa în care s-a teleportat pe tărâmul viselor.

Da, suntem compuși din infinite bucăți pe care ni le arătăm în diferite combinații, în diferite situații, dar am realizat, ca o străfulgerare, că e mult mai mult de-atât. Infinitele bucăți se multiplică și se combină cu infinitele bucăți ale persoanei sau persoanelor cu care te conectezi.

Tot ce discutase, tot ce fusesem înainte ca ea să se fi deconectat de la starea trează, prezentă, să se fi deconectat de la mine, a murit în secunda în care am rămas singur. Rolul meu s-a încheiat; and scene!

Îmi plăcuse rolul meu de mai devreme. L-am mai jucat, îl joc cu plăcere de fiecare data și aș muri de dor dacă nu aș fi fascinat de noua descoperire. Mă temeam de asta și nu înțelegeam de ce. Mă temeam că n-o să adorm și o să rămân singur cu mine, cu gandurile mele”, dar acum e mai clar. Când rămân singur pot juca un singur rol, nu am nici o alegere, pe mine, și încă ce rol stupid este. Dependența mea nouă de oameni, așa mi-o explic. Am întâlnit în sfârșit o persoană pe care aș etichetă-o cu adjective pozitive, dar care e de fapt o persoană ce îmi arată combinații din infinitele ei bucăți ce mă fac să joc roluri nejucate până acum, interesante, eroice ..chiar dacă e un eroism.. cotidian, roluri de intelectuali, de filozofi, de prieten, de frate, de iubit, roluri ce se joacă cu bucățile mele infinite la număr, formând combinații ce le-aș eticheta cu adjective pozitive.

Dar acum sunt singur iar pentru că ea-i deconectată. Vreau să mă deconectez și eu, dar momentan mă joc pe mine, iar rolul meu e să fiu conectat la singurătate.”

A pus cu delicatețe poza ei pe perete după care s-a întins în pat mulțumit și relaxat aprinzându-și țigara cu o mândrie care părea mai de grabă indiferență. O capturase din nou. Se uita la poză, direct în ochii ei magici care nu clipeau niciodată. Îi mângâia părul lung și negru al noii lui victime împrumutând capacitatea de holbare a fotografiei, focalizând pe ochii ei negri la început, pierzându-se în golul lor. Avea mintea goală și spațiul unde era menit a fi sufletul plin de fum, de fumul pe care îl sorbea cu poftă din țigara care se termina, din sfârșitul care-l sleia. Mândria și mulțumirea lui erau de moment, de un moment prelungit, dilatat, dar fără doar și poate un simplu moment. Totul era de moment pentru el și o știa bine, dar cu toate astea era mânat de o forță schizofrenică, o forță cu care nu se putea comunica, o forță care îi consuma spiritul și mintea, o forță care îl consuma cu totul, o forță care îl sorbea cu poftă și răbdare. Se agăța de moment și îl alungea cât putea de mult; vroia să-și mai aprindă o țigară, scutură pachetul fără să-și întoarcă privirea de la himeră ținând-o astfel în viață, însă nu mai avea. Ar fi înnebunit de furie dacă în mâna cealaltă nu ținea de celălalt colț al momentului în forma firelor de păr pe care le pieptănase mai devreme. Desfăcu tubul de somnifere și aruncă 6 pe gât, înghițindu-le fără probleme căci ele își cunoșteau drumul. În câteva minute a cucerit somnul mult dorit, reușind să țină ochii deschiși conectați la ochii ei imortalizați.

Advertisements

De ce se termină lucrurile? Și unde? Și când?

“Simt că e ceva ce mă face să stagnez. O forță superioară, independentă, indiferentă, inconștientă. Ceva mă trage în sus, mă face să creez, să construiesc în interior și în exterior, iar pe de altă parte, ceva mă face să distrug și să mă autodistrug. Astfel ajung să fiu ca și cum n-aș fi, pentru că cele două forțe sunt egale, și mă determină să stagnez, iar dacă n-aș fi, tot stagnare s-ar chema.

Închid ochii și mă uit în sus, și spre surprinderea mea totul e plin de lumină, iar eu sunt umbra care alege să fie umbră. M-așteptam să fie totul negru, dar doar pe mine mă pot desena. Cum îmi mai place să stric tot, chiar și-n imaginația mea, unde pot fi ce vreau, unde vreau, dar eu aleg să fiu umbră distructivă în eden pe care toți îl putem vedea, intui, crea. Parcă e un blestem, toți ne putem imagina paradisul, idealul, dar chiar și în vis alegem să ne complacem și ajungem să-l mâzgălim, să-l facem plin de haos. Nu-mi pasă de nimic, de absolut nimic și nimic nu contează la nimic, și nu se coantifica în nimic, pentru că nu vom fi aici să vedem rezultatul aportului nostru. Și ce să facem? Să muncim pentru propria persoană? E atât de egocentrist și arogant. Cum pot oamenii să se iubească atât de mult într-o lume plină de adevăruri false? Suntem prea narcisiști sau ne urâm inconștient sau ce? E corect să generalizez? Unii se urăsc prea mult, alții se iubesc prea mult, cred că ce avem în comun este excesul. Nu avem limite în emoții, avem doar limite în a fi sinceri și în armonie cu ele. Asta ne omoară. Și ce putem schimba? Măcar unul din cele două…dar totodată, de-asta se numește condiție umană. Trebuie să acceptăm odată că suntem niște ființe haotice, ca și specie, dar și că indivizi. Deschid ochii și mă uit în față. Văd lumea toată, văd cum nu o pot schimbă, iar eu tot umbră distructivă rămân. Și aici aleg acest rol? Pare că toți alegem asta; pare că e inevitabil. “

fade_to_black_by_maroooned-d5ega1q


Găsirea calmului și Șopănel

Găsirea calmului

Mă plimb prin deja vechiul și micul Sibiu. El nu e chiar așa mic, pentru mine nu încă, dar i-am explorat un procent mic de zone; încerc să-l las să mă surprindă și peste mai mult timp; nu vreau să îl cunosc la perfecție încă, nu vreau să mă plictisesc aici; simt acasă. Merg destul de repede, dar constant. Merg ritmat. Simt un acasă cald în goliciunea amprentelor pe care le-am lăsat până acum. Vechi e deja, atât cât am netezit asfaltul până acum, așa că vreau să văd puțin diferit tot ce-am văzut până acum. Vreau să văd Sibiul, și atât, fără să-l aud. Văd totul în această seară rece prin ochii și notele nocturne ale lui Chopin. Merg repede și hotărât. Merg trist și liniștit. Merg cald și atotștiutor. Merg nocturn și ritmat ca și muzică ce îmi ordonă să merg.

DSC04605

Am ajuns la vechiul și micul Cibin. De data asta n-am nevoie de apologii; de când l-am văzut mi s-a părut foarte mic. Și nu, nu spun că mic e rău; nu vorbesc de data asta în concepte de rău sau bun; am încetat de curând să mai văd lumea prin aceste două lentile ale ochelarilor de cal. Nu există bun sau rău. Există diferit. Și diferit mi se pare și cursul lui în asta seară. Puteam să jur că drumul lui era în partea opusă. Îl simt nenatural, dar lui nu-i pasă. E calm și împăcat cu destinația lui, și curge repede și hotărât. Se schimbă partitura; trăiesc în galaxia Nocturne No 1 Op 9 in B. Acolo trăiește tot ce văd, iar tot ce văd e nou. Cibinul este nou. Cursul lui este nou. Și curge trist și liniștit. Îl privesc intrigat; și el mă privește, dar nepăsător. E ocupat să-și danseze viața, și cât de frumos dansează magic. E ocupat să privească luminile. Și ele dansează în ochii lui deși în realitate călătoresc atât de static. Nu e interesat de realitate; e conștient de puterea pe care o are. Aboarbe căldura luminii, absoarbe și căldura mea, și-s fericit să i-o dau pe toată chiar dacă simt cum râde frigul alb ce mă cuprinde. Și curge cald și atotștiutor. E conștient că merge spre o moarte, dar nu-i ca noi; nu e speriat de asta. E mândru, curajos, dar liniștit și impasibil. El curge nocturn și ritmat ca și muzica ce îi ordonă să curgă. Și totuși simt c-ar trebui să curgă în partea opusă. Mă întreb dacă e nemuritor și poate că și el simte acasă în Sibiu; oare o zi curge spre Nord și-n următoarea se întoarce? Face asta dintotdeauna?

DSC04598

Merg de-a lungul lui; merg odată cu el și văd orașul prin ochii lui, ascult orașul prin muzica lui Chopin; uit de mine; părăsesc filtrele mele; tot orașul dansează; orașul se joacă; luminile; oamenii; mașinile; clădirile; copacii; luna; stelele. Eu. Eu mă joc. Mă opresc. Trebuie să mă opresc. Trebuie să fie mai mult. Prea multe știe râul asta banal și prea multe întrebări am să-i pun. Vreau calmitatea ta! Cum poți fi atât de calm?

Nu îmi răspunde. Merg mai departe; o să-nțeleg eu. Un câine latră și mă sperii, dar nu încremenesc. Pe partea opusă a străzii un gard de sârmă mă protejează de un rottweiler ce-și latră plămânii afară. Continui să merg în timp ce mă întreb cum îl pot auzi prin căști și cum poate fi atât de asurzitor. Merge în ritm cu mine, poate îmi vrea calmul; cu siguranță îmi simt calmul amenințat. Deja mă întreb dacă e impenetrabil gardul ăla. Ascult Nocturne No 1 Op 15 in F care simt că îmi descrie momentul în care trăiesc; simt că se-apropie de punctul culminant pe măsură ce creatura neagră a nopții rânjește, știind; știind ceva. Gardul se apropie de limită; încă puțin și scap, dar chiar acum hazardul se întâmplă. O breșă într-un gard stupid și totul e aproape de final. Nu îmi dau seama dacă merg sau stau, iar câinele își bate joc de mine alergând cu încetinitorul, lătrând, râzând înfometat, nevrotic și nebun. Acum sunt sigur că nu mișc nimic, doar îmi aștept sfârșitul, calm. Și după cum am și prezis, punctul culminant al partiturii s-a mulat pe realitate. Într-o secundă, ca de necaieri o lumină ce trăgea după ea o tonă de metal izbește, acum, neputincioasa creatură, ce în sfârșit a încetat a mai urla. Nu mai aud nimic. Doar muzică. Și îmi recapăt calmul. Ciudat. Nu am resentimente. Mă-ntorc și îmi reiau călătoria. Apa tot curge, la fel ca și până acum. Sunt sigur că a văzut tot. Nici de asta nu-i pasă? De ce nu simt tristețe? De ce nu simt nimic? Nu îmi răspunde. E calm și tot orașul e la fel; la fel e și natura; la fel și eu; tot univerul este calm; un calm rapid și hotărât; un calm trist și liniștit; un calm cald și atotștiutor; un calm nocturn și ritmat că și muzica ce îi ordonă calmitate.

Șopănel

E dimineață. Mă rog… e dimineața orei 15. Sunt… ei bine, oricât de ciudat ar fi, sunt un scaun. Șopănel mă numesc acum, deși toată viața am fost numit Scaun. Un scaun vechi și murdar sunt eu. Da, sunt atât de bătrân că nici nu mai pot ține cont. Nu știu cine m-a creat, nici nu mai țin minte cine a stat pe mine prima dată. Călătoria mea e lungă, dar am ajuns într-un loc frumos, perfect pentru sfârșitul călătoriei. N-are rost acum să vă povestesc tot ce-am făcut; în mare, viața unui scaun nici nu e atât de palpitantă. În afară de câteva căzături, am mai fost spălat și vopsit de câteva ori pe an, iar în rest eu doar susțin oameni. Ultima dată eram pe o stradă oarecare în Sibiu, stăteam pur și simplu și mă uităm la oameni. Stupidă specie, însă amuzantă…până la un punct, căci devin previzibili oamenii la un moment dat. Dar să nu divaghez. Stăteam de câteva zile, când, unul din oameni m-a luat de acolo și m-a dus în casa unei fete. Am descoperit acolo câte haine pot femeile avea, căci nu a stat nimeni pe mine, eu am susținut doar hainele ei. Zi și noapte. Tot mai multe. Dar a fost plăcut cât am stat. Spun cât am stat pentru că acum nu mai sunt în acea casă. În urmă cu câteva minute m-a cărat un băiat împreună cu fata respectivă până la râul asta. Au stat puțin pe mine și am privit toți trei cum curge apa, apoi m-au pus mai aproape, chiar pe gheața care s-a format pe marginea lui. Mda, o să cad la un moment dat. Mulțumesc mult. Nu, glumesc, era și cazul. M-au așezat acolo, apoi au început să pălăvrăgească. Priveam râul, dar îi și ascultam în același timp. Spuneau că lasă ceva din ei cu mine. Spuneau că lasă calmul aici…ceea ce are sens; e un loc care nu știe altceva decât calm; și că de câte ori în viață lor vor avea nevoie de calm vor ști unde să vină.

Mă întreb dacă vorbeau metaforic…adevărul e că mi-ar plăcea să mă mai viziteze…asta până când se topește gheața. A da, și asta spuneau. Că eu o să cad atunci când nu va mai fi nevoie de calm, când vor găsi calmul din ei și când vor fi una cu calmul…de parcă e posibil asta la specia lor. Despre râu vorbeau frumos. Mi-a plăcut ce au spus. Cică e minunat cum curge el așa liniștit și are cursul lui prestabilit și e impasibil față de mediu din jur, că e indiferent de mizeria și gălăgia orașului, și admirau cum trece peste orice lucru sau cum lasă orice lucru să treacă prin el, cum nu e afectat de nimic. Eu cred că îl invidiau puțin.


Ok, teoria mea – repost

A trecut aproape un an si tot nu acord vreun fel de credit naturii umane.

Ce sunt oamenii?

Oamenii sunt doar produsul tuturor influenţelor din jurul lor, de la naştere şi pe tot parcursul vieţii. Toate acţiunile, deciziile lor sunt doar rezultatul lipsurilor din trecut. Nu au nimic propriu, nu se nasc cu o esenţa. Se nasc goi, simple butoaie care se incarcă atunci când plouă; în unele zile plouă, în altele nu; astfel unii sunt mai goi iar alţii mai plini; iar ploaia poate avea altă culoare în fiecare zi; astfel nuanţa oscilează, iar culoarea finală e diferită la fiecare persoană. Consider că şi unicitatatea pe care ei o menţionează mereu, şi cu care se mândresc atâta, e doar noroc. Şi cum te poţi mândri cu ceva pentru care nu ai nici un merit, nici un credit, cu ceva asupra căruia nu ai avut nici un control? Tot ceea ce sunt e din noroc; forma unui individ, precum şi a unui grup, şi a întregii lumi e dată de o serie de coincidenţe aleatorii. Dacă există o forţă mai mare decât oamenii, e o forţă foarte indiferentă.

“Alegerile (în momentele de răscruce) definesc oamenii.. ceea ce fac determină ceea ce sunt”.. dar alegerile nu aparţin individului. Ei aşa cred, că alegerea e a lor, că posedă alegerea, dar fiecare lucru pe care îl alegi de-a lungul vieţii e determinat de lipsurile şi nevoile fiecăruia. Lipsuri şi nevoi.. şi iar ajungem la influenţa exterioară; lipsurile şi nevoile sunt date de cei din jurul tău. Prin analogie, şi alegerile sunt date de cei din exterior. Aşa că nu alegerile definesc oamenii. Mult mai logic ar fi să zicem că lipsurile, golurile îi definesc. Practic sunt definiţi de ceea ce nu au.

Lipsurile provoacă nevoile, nevoile provoaca alegerile (chiar şi stabilirea unui scop), iar nevoile se pot schimba de-a lungul vieţii.

Să luăm ca subiect un individ ateu. E un tip care a încercat toată viaţa să işi umle golurile cu certitudini, control, siguranţă, cercetare, logică; astea ar fi cuvinte care îl caracterizează, asta îl “defineşte” ca individ. Apoi o persoană iubită se îmbolnăveşte, cu şanse mici de supravieţuire. El e debusolat, nu mai are control. Atunci recurge la a se ruga; cu timpul devine tot mai credincios, religios, a schimbat facutul cu speratul. Deja s-au schimbat cuvintele care îl defineau. Din cauza lipsei controlului, a situaţiei şi a unei noi nevoi, s-a schimbat şi el.

În concluzie, oamenii, ca indivizi, sunt doar o coincidenţă. Chiar şi existenţa lor ca specie e o coincidenţă, o întamplare, produsul unui hazard.


Fragment

Când a ieşit de sub protecţia umbrelelor s-a văzut izbit de necruţătorul soare ce azvârlea suliţe de lumină mai ceva ca infanteriile Romei antice. Andrei şi-a ridicat rucsacul în dreptul feţei dându-i rol de scut şi a decis că retragerea e cea mai bună soluţie, aşa că s-a adăpostit rapid în parcul X. Acum mergea mai relaxat la adapostul furnizat de copacii înalţi şi deşi; parcă era într-un alt tărâm, un tărâm al copiilor. „Şi când te găndeşti că abia aşteptam vara, abia aşteptam căldura, dar căldura asta pare mai de grabă rece şi fără inimă.. iar lumina.. mă omoară încet şi sigur, m-a prins din nou cu garda jos”. Păşea atent printre copiii care nu vedeau nimic în afara jocului lor; alergau indiferenţi faţă de ce se petrecea în jurul lor încât nu aveai de ales, trebuia tu să îi ocoleşti pe ei; creau un tumult la care doar mamele lor erau imune (stăteau pe bănci discutând între ele, chiar şi câte patru în acelaşi timp, fără să fie deranjate sau distrase de ţipetele copiilor, ca şi cum s-ar fi deconectat pur şi simplu); ţipau la taţii lor ca să le cumpere îngheţată sau vată pe băţ, iar aceştia nu aveau nici o şansă, vroiau linişte şi erau atât de naivi încât credeau că îngheţata era ultima etapă înainte de pacea mult dorită, dar se înşelau, ba chiar îngheţata ajungea pe jos în mai putin de un minut, parcă o făceau ostentativ ca nişte prinţi aroganţi umilindu-şi slugile; până şi frunzele copacilor care ţineau piept atotputernicului Soare erau rupte cu cea mai mare uşurinţă şi indiferenţă de aceşti mici diavoli. „Şi doar mi-am spus de atâtea ori.. parcă sunt blestemat să fac mereu aceeaşi greşeală..of..ce caut eu aici? Când eu trebuia să fiu… acum aş fi avut tot ce vroiam” se oprise pe o bancă, obosit de la rănile provocate de soare, iar mersul îi făcuse foame „eh na, mare lucru! Şi ce dacă aş fi avut tot ce vroiam.. adevarul e că nici nu vreau nimic, de unde reiese logic că aş fi avut nimic din moment ce vreau nimic. Nimic am şi acum.. dar poate dacă nu veneam aici nu aş mai fi fost chinuit..” se ridică şi se îndreaptă spre centrul oraşului fără să se gândească de ce „chinuit de căldura asta insuportabilă.. ce afacere am mai făcut şi eu.. puteam să am nimic fără să-l plătesc, dar am ales să am nimic şi să îl şi plătesc… da, mare afacerist sunt” se batjocura singur. Ajunge destul de repede în Centru continuând ironiile la adresa lui şi din nou se opreşte în faţa Teatrului. De data asta citeşte afişul „nu m-ar deranja să văd o piesă acum”: În această duminică, de la ora 19,00, vă invităm să (re)vedeţi spectacolul „Anonimul veneţian“, de G. Berto, în regia lui Ion Ardeal Ieremia. Spectacolul îi aduce în scenă pe marii actori Claudia Ieremia şi Zoltan Lovas, care formează un cuplu scenic de excepţie. Răvăşitorul spectacol „se cere“ singur a fi văzut de mai multe ori, fiind o adevărată dovadă a faptului că teatrul de calitate, textul de valoare, regizorul inspirat şi actorii dăruiţi total scenei şi publicului formează o echipă extraordinară!

Se aşează pe treptele de la intrare îngropându-şi faţa în palmele transpirate, cu rucsacul între picioare „oare eu nu sunt un actor dăruit total scenei? Ba sunt! Ce vină am eu că scena e de căcat, textul lipseşte cu desăvârşire şi sunt nevoit să fac doar improvizaţie, am parte de cel mai ameţit regizor, iar publicul..nici nu mă bagă în seamă, vorbesc toţi la telefoanele lor importante, despre afacerile lor importante.. sunt mai atenţi la zeii lor falşi decât la ceva adevărat, palpabil…parcă totul e fals, scopurile lor, relaţiile, mişcările, mersul, râsetele..şi parcă mereu se uită în direcţia greşită.” Se enervează şi începe să urle în sinea lui, ba chiar se auzeau mormăituri prin palmele lui: „Uitaţi-vă la mine! Uitaţi-vă la mine dacă vreţi să râdeţi cu poftă! Dacă vreţi să râdeţi cu adevărat! Sunt cel mai iscusit clovn. E tot ce-am putut să învăţ în lipsa unui scenariu, în lipsa unui regizor bun, dar e o meserie şi asta, şi o ştiu la perfecţie!..măcar titlul l-au nimerit cât de cât, sunt şi voi rămâne un anonim.” era roşu la faţă de nervi şi de zăpuşeală. Îşi ridică privirea spre cer în căutare de răspunsuri „ce caut eu aici?” şi respiră adânc în semn de resemnare.


whatever..

…şi totuşi uneori simt că eu însumi sunt un obstacol. Paradoxal infimităţii mele, abilităţii mele de a mă face invizibil, de a păşi pe bulevarde prin frunzele uscate fără a fi auzit, totuşi parcă sunt un munte incomod, un copac imens crescut în mijlocul străzii. Sunt o adunătură de crengi uscate perfecte pentru foc, de crengi moarte îmbibate în sânge ce-mi răsar din inimă. Şi trebuie să spun, e dureros, e o durere infernală de câte ori se naşte o nouă creangă moartă prin inima mea. Trăiesc doar durerile naşterii şi durerea dulce a morţii.
Hegemonia lordului Trebuie şi-a găsit sfârşitul în clipa în care a urcat pe tron. E chiar amuzant să-l priveşti pe Trebuie cum încearcă el, micuţul, să dea ordine, să încalece vreun cal.. he he.. câteodată îl vezi cum construieşte vreo scară ca să poată urca din nou pe Scaunul Regal. Dar noul conducător e mai potrivit pentru timpurile astea dureroase, spasmatice, pline de crampe şi convulsii. Cred că Indiferenţa va domni mult timp de acum încolo…


Monolog aberant

se presupune c-ar trebui să vorbesc cu tine. nici măcar nu ştiu cum te cheamă, sau dacă ai un nume; nici nu te văd, aud, miros, n-am nici cea mai mica idee despre cum ar trebui să te definesc. eu ar trebui să te definesc? de ce naiba nu exişti? m-am săturat să vorbesc cu tine! măcar dacă existai, te-ai fi saturat şi tu, şi ai fi plecat de mult. dar nuuuu, tu stai aici şi-mi numeri tot. la ce e bun să numeri tot? acum pe bune.. trebuia să te faci contabil sau ceva, că şi la furat te pricepi. nu încerca să o negi. poate că nu te văd, dar văd cum dispar lucruri, oameni, minute, cuvinte, culori, amintiri, vise, dorinţe. am înteles că numeri tot, dar ce faci? numeri “două ţie, una mie”? asta n-o s-o-nteleg. tu n-ai ce face cu ele, că nu exişti. poate o să îmi spui într-o zi, când te decizi să-mi vorbeşti. mă rog.. aa.. şi alt lucru care mă enervează la culme.. tu ştii totul despre mine, mult mai mult decât o să ştiu eu vreodată despre mine, şi totuşi nu faci nimic să ajuţi. de ce stai? aştepţi ceva? ce aştepţi? of.. mereu uit că nu-mi răspunzi. uneori cred că nici nu mă mai auzi. dă şi tu un semn, ceva. cer prea mult?

Antimatter – Mr. White

https://maroooned.files.wordpress.com/2012/03/antimatter-05-mr-white.doc