The new space is Inner Space

O idee pe care o dezvolt de ceva timp e despre spațiu. De tot felul. Dacă te uiți în univers e mai mult spațiu decât materie. Apoi e mai multă materie și energie neagră decât universul vizibil. Apoi în comunicare și spațiul mental. O dată frecvența cu care comunici cu cineva. Și apoi, spre exemplu, am o prietenă cu care vorbesc într-un mod unic. Când am cunoscut-o mi se părea așa ciudat, că face niște pauze lungi când prezintă o idee. Acum m-am obișnuit, iar prin asta învăț și îmi explorez ideea. Dar la început nu știam dacă mai zice ceva sau nu. Treceau 10 secunde și apoi continua. Am tot observant când vorbești cu cineva se crează spațiul ăsta comun. Și dacă lași mereu să fie mai mult spațiu decât conținut, totul e mai natural și clar, poți avea insighturi și poți articula idei pe care de altfel nu poți. Cunoști acea liniște plăcută pe care o împarți cu cineva, sau conexiunea ce o simți cu cineva în ciuda distanței temporale și spațiale. Tot acolo se crează concepte de natura magicului, precum sincronicități, dizolvări de granite, quantum entanglements, accesarea dimensiunilor mitologice, spirituale. Mai mult de atât, poate ai observant și tu, vampirii de energie de obicei vorbesc mult, și abuzează spațiul ăla comun. Sunt și vampiri mai experimentați care nu necesită actul vorbirii. Dar keep în mind că nu e ceva rău să fii vampir. În ideea că la bază toți suntem același lucru, și fiecare din noi uneori suntem vampiri, uneori nu. Cred că la baza acestei manifestări stă frica. La celălalt pol e iubirea, care în același timp reprezintă și combaterea oricăror obstacole. Și vampirii merită iubire de altfel, și narcisiștii, și criminalii, și toți. Fundamental cel mai real lucru pe care îl știu e că nu știu nimic. Datele într-adevăr arată că frica e utilă și a fost. Asta nu înseamnă  că nu putem evolua în alt fel de ființe. E prea greu pentru creierul meu mic să înțeleagă. Odată cu spațiul creat de liniște se pot observa și comunica, din spațiul interior, ideile care contează cu adevărat, și depășirea celor de complezență. Se dizolvă acele filtre care deformau autenticitatea și spontaneitatea, rezultând într-un izvor liber al afecțiunilor emoționale ale inconștientului personal, cât și al arhetipurilor mitologice ale inconstinetului colectiv. Marele teatru în care jucăm nu ar fi posibil fără spațiul prin care entitățile îmbracă personajele care suntem și noi. Am mai vorbit despre această dedublare între actor și personaj. Suntem conștiință când manifestăm. Suntem conștienți când privim în oglindă. Actorul manifestă prin personaj, iar realizându-se dedublarea, actorul devine și rămâne observator. El nu se poate vedea sau defini. El este. Miza bătăliilor a fost întotdeauna spațiul. Dar unele lucruri sunt contraintuitive. Astfel, în cazul personajului meu, cred că lecțiile pentru care sunt aici să le învăț sunt răbdarea și iertarea. Actorul este compasiune. Dar toate astea sunt redundante în cadrul piesei de teatru. În acest cadru lucrurile stau simple. Întrebarea principală fiind, ce vreau? Vreau să mă bucur de corpul meu, să fiu conștient de el, să mă mișc, să fac sport. Vreau să fiu present în medii și spații în care pot reflecta cu sinceritate. Vreau să devin mai bun la scris. Vreau să învăț din terapie. Vreau să găsesc învățători. Vreau să fiu mai deschis și mai drăguț cu oamenii din jurul meu.

836ae50abdf23207fb99edcf88d87d1e

Advertisements

Yogen

Hmm. Știi ce mă gândeam acum? Dacă tot ce e pe pământ, ce numim viață, la baza e fiinta/organismul/conștiința Pământ. Și poate noi vedem alte animale și alte organisme pentru că vibrăm la o anumită frecvență care de fapt e un limbaj. Și ne uităm prin cosmos și cică nu găsim altă viață pe alte planete dom’le. Dar mă gândesc poate absolut toate planetele au viață și diversitate în același mod ca pe pământ care vibrează fiecare la altă frecvență care de fapt e un limbaj. Ai putea afirma “nu există dovezi că ar exista viață inteligentă pe altă planetă.” Dacă privești o planetă ca o persoană umană, iar viața inteligentă de pe planetă ca conștiința persoanei. Și iei în calcul că una din problemele pe care încă le avem aici pe pământ e faptul că nu poți măsura conștiința, nu o poți demonstra, verifica, decât la propria persoană. Atunci Pământul pare o planetă care abia învață să vorbească, e timidă, și un pic egocentristă sau paranoică cum că celelalte planete n-ar fi reale cum e ea. Oamenii nu pot trăi fără mister. Astfel revin la idea necesității evoluarii limbajului. Cu siguranță trebuie să evolueze în ceva ce nu ne putem imagina încă. Ce-mi place când descopăr că în fiecare epocă ne-am imaginat până dincolo de ce putem concepe, și am încercat să intuim viitorul. Dar nici măcar un indiciu să nu fie către acest misterios nou limbaj? În metafora de mai devreme a planetei noastre, oare societatea ce ar reprezenta? Deși ne excludem în explorarea noastră, suntem totuși deajuns de maturi să vedem că și noi suntem natură, și ce creăm, fie că sunt plastic sau roboți, tot natură e. Dar chiar și așa nu poți să nu faci argumentul că ieșim în evidență și avem un comportament ciudat și atipic. Clădirile nu prea vorbesc prezentul. Precum și cimentul, luminile artificiale, și lista poate continua mult. Vreau să îți amintești ce simți când ești în natură, cât de ușor se întinde awareness-ul tău până la orizont, cum te creezi relativ la mișcarea stolului de păsări în timp ce respiri prezentul în plămâni. Conexiunea e directă, iar înțelegerea transcede cuvântul. Câmpul asta morfic ce crează întâmplarea fie că privești de la umbra unui copac ce ti-e prieten, fie că te afli în fața unui prădător ce ti-e inamic. E limba prezentului care nu cunoaște minciună, sau plictiseală sau corupție, și lista poate continua mult, în schimb regulile sunt clare, senzorii calibrati. Absența feedback-ului aduce împlinire singuratică, iar între clădiri e încetinit până la îndoială. Îți amintești când ai început viața, ce ai făcut prima dată? Te oprești vreodată? Îți umpli existența cu iluzia controlului din cauza că nu poți cunoaște nici sfârșitul? Te asigur că la început ai îndrăznit. La fel a făcut și universul, care tot tu ești la baza. Totul e muncă în progres. Iar asta e ceva ce avem nevoie să integrăm în mentalitatea fiecărei culturi manifestate de planeta care suntem. Cândva era un tot-nimic ce privea un canvas infinit. E atât de perfect, dar nu-l înțeleg, e misterios și necunoscut. Vreau să comunic cu el. Și tot-nimicul îndrăznește să pună prima pată de culoare, și se aruncă pe tripul asta de reajuns la perfect. În infinitatea acestui feedback loop de neoprit, din când în când mai spune “îmi doresc să nu fi zis primul cuvânt”. Poți să-l condamni? În o asemenea infinitate tu nu te-ai îndoi de tine? N-ai fi confuz? N-ai fi fascinat de frumusețea misterului? N-ai uita? Nu ti-ai aminti? N-ai inventa reguli? Nu le-ai învăța? N-ai profita să manifești și să simți tot? N-ai fi fiecare și toate personajele create? Nu ai lăsa o parte din tine în fiecare loc? Și n-ai lua-o de la capăt odată recreat perfectul?

faa92e1c86790fd90c561ce31f03c6dc


Tracing the essence

Tracing the essence and how an image is communicated with tones of details and specific, reinterpreted with the same tone of details and specific, but most likely not exactly the same. So what makes the sensation of understanding? Are the words the building blocks of that image? Is there an essence in it? Is it possible that the unspoken is the essence? And what is the message? Do we really tell different things? Or just one thing? What’s that thing? I would bet on it being “I love you. Tell me a story”. That’s what we always say regardless of the choice of words, or colors, or sounds, or dance, and so on. The choice of words, colors, sounds, or dance is the story itself and it’s replied to with the same “I love you. Tell me a story.”

bac8aedb-a3e3-47a4-82d4-4dd4883187ce


What makes you you?

Have you ever questioned who you are? Scary feeling, right? To define yourself is to limit yourself. It’s a weird feeling understanding that you are nothing and everything at the same time. But maybe I’m getting ahead of myself. I tend to make it complicated, my exploration. But one time a friend answered this question with things like “the music I like, the movies I watch” and I found it a pertinent point of view. Usually, the ego needs defining. What’s your take on the ego? Should it be dissolved? Or should it be just tamed? Do you think asking a question like this sets a lot of egos in defence (as a natural mechanism), I don’t know, maybe altering answers, maybe speaking to a more personal degree of the self, as opposed to asking about the nature of the universe – which would be seen as more external? Like “What makes you you?” and the ego goes “Me me? Wait. Am I in trouble?” As far as you’ve seen, what speaks to an individual strong enough so that the energy of that idea becomes a path of dedication to humanity? What I’ve noticed watching Ted talks, got me this idea: something that the individual struggled with and overcome. For example, someone bullied for being gay took it as a mission to help gays get out of the closet; or someone who had cancer got into helping cancer research. Krishnamurti defined the ego as the desire to become, the drive being of a pulling nature, whereas others argue you are defined by the series of events that brought you here, more of a pushing nature. Hmm, this reminds me of Theseus’s paradox that raises the question of whether an object that has had all of its components replaced remains fundamentally the same object. If the events change you on all levels over time, what stays the same? Isn’t life about carrying a message from the child you were to the old man you will be? It’s hard to see clearly. A lot of “awaken” people got there after deep depression. But “awaken” people from Buddhism for example didn’t need suffering. (I put it in quotation marks cause that’s a whole different topic). I tend to believe that “being awaken” doesn’t mean lack of sadness. Actually doesn’t mean lack of anything. Means accepting all feelings and emotions. Do you guys find tiring playing the roles of society? Why is that? But let me ask you this. Tell me if you relate. When I was a kid I saw adults as…adults, and I now realize I’m kind of the same kid. And people I know are kind of the same kids, right? How do you feel? Adult or the kid?

4d1e15e9d1f2925632484695972a34ae


Nudge

What is the universe? What is infinity? The greatest mystery there is, right? We’ve already established the mystery of life is not a problem to be solved, but a reality to be explored. But what are the main engines of the exploration? I would propose two, remembrance and experience, while imagination is the ship. Infinity is such an abstract concept, one would think we’re obsessed with coming up with things impossible to grasp. What would we do if we knew we know everything? No more stories then. What we don’t understand, which is everything, we tend to describe with a story that starts somewhere and ends seemingly in another, and the only thing that misses from it is the object itself, the story being the surface line of the form you are describing, the only thing that changes being the subject, you, the point of view. I know, I know, makes no sense. Well, what’s funny is that this infinity, the everything, is something with no start and no end. Often a paradox, I find. One can feel the infinite in a single moment, but unable to articulate. Consciousness loves stories. Makes more sense for the infinite to be linked and equal to the moment. It’s just another concept of the universe, and the universe, you’ve seen it time and time again, you exploring freak, seems to be based on paradoxes. Anything exists only in relation to something else. That’s what relativity is. That’s why Einstein was a goofy kid character. Madness I tell you. Math, I’ll give you that, and all science, religion, languages, describe faithfully, as true as the needle to the pole. Pretty impressive, right? But they describe. Nothing explains, everything just describes. It’s all just language. Asking “why?” is the most stupid and useless question there is. You might argue without it we wouldn’t have a lot of answers. But I argue all the answers came from the question “how?”. Our language is very limited. Take the concept of “why”. Some people place the answer in the past, others place it in the future, it can be in the present. I believe all is true and much more. If I really had to answer the obsessive question of our species, I’d rather put it in the present, which is what I would choose in the context of my own subjective life, as it offers me the relief of serving my purpose by doing what I am doing. “Why are you doing what you’re doing?” “Because I’m doing what I’m doing”. But the main argument I consider, holds this assumption that there is cause (and effect) that comes along with this “why?”. If there’s a cause, there must be a primordial cause, which means infinity begins, which means it must end, which means the infinite is finite. Which begs the question what is outside the finite? There’s not much I know. But one thing I pretend to know is that doing the reverse of what you did does not stir you back to where you started. You have to make your way forward through the matrix.

4aa7c9e02f761b912820e55c8fa8f39d


The war of art

If the Earth peoples, if we are part of the planet’s point of view, then it seems to me that the astronaut overview effect is the earth tripping, having an out of body experience, gazing at itself from outside. What an out of body experience seems to do is recontextualize the self. So, I’m thinking as a possible answer to the question “what would happen if all people on earth were physically in the same place, at the same time, mindfully?” is, maybe it would lead to a kind of collective out of body experience, from which a result could be this re-contextualization of the collective self, bringing clarity as to what new cultural narrative we need (or is looking for us). No great story is ever written. All great stories are rewritten. This is a call for all writers out there. We have a responsibility to write a better story of humanity, one that unites us; for all those who are not read, keep rewriting your inner story, paint it, sing it, annoy the rest of them, create wormholes, powerful loops, risk vulnerability, fully shape the truth in lying words, sell valuable facts, artefacts, monuments, logo architecture. Being an artist is like being the owner of a shop. Every day it’s your job to open the shop. Some days nothing happens. But other days it is buzzing with activity and people. But those days, when it happens, don’t exist if you don’t open the shop. Overcome resistance, like the warrior you are, summon the muse; by doing the work. Overcoming this resistance is the war of art. Exploit feeling being born too early or too late for your time, but also feeling lucidly present. The artist is not good at following order, he is order following chaos. Risk. There’s a reason why they call it a long shot. Cause it has the power to shoot longly. The universe is like a planet with one tiny continent, one land, an island. There are the end and the beginning. Most people are in the ocean. It is the artist that has backstage pass to the island. And remember, what happens in one world, echoes in another.

24cfeeea32986bd5277dea86217f40a5


Deconstructing the noosphere

Everyday normal guy. I believe I’m doing well in life. Managed to not kill anyone, managed to not get killed. I’m on track with the main plan, don’t kill yourself, grow old. Can’t really figure it out where this begun or what started it, what changed our attitude towards reality from it being a mystery to be enjoyed to one of a means to an end. What happened to exploring for the mere joy of it? I do not know. And we stumbled upon many philosophical questions. But what I believe to be the main thing we need to focus our attention on is this duality. Is it good to have bad? Is it enough to have only good? How can we make the right choice all the time, and is that possible at all, considering, you know, our ignorance. My head hurts just trying to wrap it around questions like that. What happens time and time again is this. We explore, discover, invent, use it for bad, use it for good, repeat. So is there really something wrong about the world that needs righting? And is it really of any use to suppose there is something wrong, considering no one man can even grasp the whole world? Doesn’t it come down to the small choices of every individual? Do good deeds sum up to good outcomes? How much are we slaves to context? Are we? And if so what does it mean? Are we just characters in a massive theatre in which energies like power, love, good, bad, put on a show? Do we really want a show called Utopia? I think I do, but do I? Who’s to say we aren’t in it just dreaming? Wheather we construct or deconstruct noospheres, the pattern of the hero’s journey is projected or observed. Every movie, thought, song, the structure of a day, of a year, falling in love, going to work, taking a shit, it’s all a hero’s journey my friends. Are you? My friends… My enemies? My reward? My community? Are you me entertaining myself? The great Conundrum I guess. See? If I were to subscribe to my philosophical ideas, which I don’t, I would say, people of Earth, before we do anything else we should all stop and figure this out, decide to do only good, word of honor. Or not, you know? We can decide we all do what we feel, but if you kill me I promise not to hate you. Except, the truth is, I don’t know if that’s the way to go. I don’t know if there’s something wrong with the world and sure as hell can’t do anything about it. But I’m doing well in life. I enjoy the internet. Technology most probably won’t turn against us. It will always be connected to us, like extensions to our bodies, so that doesn’t scare me. If technology is the human mind turned inside out, what is the human heart turned inside out? What scares me is the power these machines are capable of and our inability to make the good choice from the start. I’m afraid of an overdose effect. We’re so addicted to creating technology to the point where our tolerance or resistance to its evergrowing dose is lower than its power and might eventually destroy us, but it would be us destroying ourselves. And if so, what’s so tragic about it? Aren’t we the universe manifesting scenarios for the mere joy of it. Maybe to experience what would be like if I (the universe) were obsessed with exploring myself with means to an end and invisible beginnings. I wonder how long till I find myself if I hide from myself. I wonder how it would feel like if I didn’t know I’m free and infinite. That would really freak me out, I bet. Hi hi. I would have to really believe I’ve got stuff to lose, I can already see myself having a sort of head or something to hurt struggling to make a decision or other, as if it weren’t all one and the same. I gotta do something, man, this utopia doesn’t do it for me anymore. I gotta lose it, forget it, come up with it and find it again.

3a54094be9599215bba5f6e6266364e4