Jimmy

I have failed many many times. Kind of an expert. I lost everything I had yet again. What good in understanding the wrong seriousness of world view? I’m mindful. Best thing I can do. Honey, you can do anything, says Janis Joplin. But what good can it ever do? To know my parents story does me good. To know how I came to be. I do believe they loved each other. But what happened? Who am I? what am I? Will I survive? They tell you to dream big. My story kept being awesome, but I feel sad. Society works through divide and conquer. And it’s good at it. I was trying to build a community, but egos were fed and personal ambitions grew. My bet is we will all realize what we pursue can never fill our void. I hope I’m wrong. I believe we would have been indestructible together. You think we’re still together in a strange way? How about me and my dad? I never said goodbye. And it’s no one’s fault. I’m fine with my story not being a great one anymore. It’s still hard to admit it, but I plan on playing it safe. After all, I’ll say it one more time, I experienced more amazing stories than most people all their lives. I retire. When you are born in a world you don’t fit in is because you were born to help create a new one. For what is worth, he was awesome and intelligent. I believe he fixed some of our karma. I inherit the rest. So I have some responsibility. I accept.

3b7c6ee7a51c95b60d7bc0876b66aad2

Advertisements

Cuvinte noi despre anticul adevăr al primordialității

Cu picioarele pe pamânt. Un sentiment nou. Obișnuiam să îmbrățișez sentimentele noi. Până m-am ales cu arsuri de gradul 7. Adică magice. Prea mult magic presupun. Nu mai locuiesc între stele. Nu mai locuiesc pe drum. Nu mai locuiesc în alții. Nu mai sunt nici în povești. Nu mai fug de nimic. Nu mai fuge nimic după mine. Sunt nimic, după cum am zis. Mă prefac că vreau chestii. Mă întreb zilnic ce vreau. Mă mint, deși nu cred nici în minciuni nici în adevăruri. Nici frica nu mai e ce-a fost. Poate că în continuare vreau să nu sufere alții din cauza mea. Vreau să nu fiu o povară. Anxietatea socială e absurdă. Poate din cauza frazei precedente. Poate nici nu există cauze. Săracu Cioran, cred că și el se tripa tare rău și rău tare. I feel you, bro. Hai încă șapte pagini și ne mai gândim dacă împărtășim. Dar sper să nu. E greu să trăiești în absoluturi. Bang bang. Epuizarea gândurilor. I am nothing. Măcar aici pot fi cât de dramatic vreau. Borala lexicală. Fără ayahuasca. Do quantum entangled particles atract each other? Who the fuck knows. Is doar cuvinte oricum. Nu există quantum entaglements. Vreau să cant. Să dansez. Să mă pictez cu noroi. Să fiu desculț. Mă rog… Ecoul dansează mai fain decât egoul. Echoes. Măcar mă prind repede. Sau era mai bine să mă prind mai greu. Poate mă prind super greu de fapt. Poate nu mă prind deloc. Sunt terifiat de ideea de a interacționa cu oameni. Acum sufăr în izolare, dar mă tem că mă vor face iar foarte repede să cred că totul e pe bune și serios. Poate e necesar să cred asta dar nu cred. Nu cred nimic, remember? Poate că mă bucur un pic acum, dar doar acum, că simt ce simt doar pentru că fiecare secundă e un record de rău, de cel mai rău, ca Roger Federer, numa că la el e bine. Eh, cine știe. Nimeni. O s-o tot zic. Până o epuizez, evident. Sunt prea ceva sau prea multe ceva ca să fac altceva. Sunt dependent și blocat. Ce mod fain de a fi. De când am pierdut controlul cârmei de la corabia invizibilla și iluzorie nu mă mai pot ancora în prezent, sau în orice ce nu e rău și muribund. Cred că am intrat într-o furtună la un moment dat, dar nu-mi amintesc, și nu știu ce e asta unde sunt acum. Nu știu cum am ajuns aici. Nu știu unde duce. Simt că nu simt nimic util. La ce util să știi că totul e iluzoriu. Mă rog, să crezi că știi. Că nu știi că nu știi. Sau știi că nu știi. Știi? Simt că s-a terminat, dar sunt abuzat, obligat să mai exist. Vreau să scriu cu privirea. Ce fain ar fi. Un canvas infinit. Și infinite canvasuri infinite. O chestie universală ipotezez că ar fi sentimentul că am făcut ceva greșit în trecut și nu mi-l amintesc. Probabil e legat de faptul că nu înțelegem de ce murim. Nu că am vrea să înțelegem. Vrem să nu murim. The only point that I want to make is that there is no point. Îmi amintesc primele cuvinte pe care ți le-am zis. O să-ți reamintesc cândva. I will escape one more time. And it will probably not be the last time. And I will hack the hero’s journey. Already doing it. E interesant să fiu nimic. Dar nici asta nu există. Epuizarea gândurilor. Trebuie să îmi îmbrățișez bipolaritatea, să o accept și să o folosesc. E un talent, un dar, și la sfârșitul acestei călătorii voi fi tot eu. Și va fi fost fain. Totuși e necesar să o inteleg și să o țin sub control. Eu să îi dictez ei și nu invers. Tripolaritate. Din depresie facem artă. Din manie facem activitate. Normalitatea este pentru tine. Cluj? Da. Mi-ar plăcea. Cred că e o idee bună. But you can’t predict the weather. Nu știu cum se va întâmpla dar nu e datoria mea să știu cum se va întâmpla. Datoria mea e să mă intamplu și eu. Am visat că oameni au nevoie de ajutorul și susținerea mea. Salvarea lumii e la fel cu salvarea sinelui, e o teorie de-a mea cel puțin. Mă întreb dacă doar eu simt așa. Conform teoriilor mele toți simt tot. Diferă alte lucruri. Dar primează totul. Totuși mi-e ușor să cred că le e mai bine fără mine. Deși am visat că au nevoie de mine. E doar natural să nu fim bine. Ca să avem grijă unii de alții. Avem nevoie să ne simțim nașpa ca să (avem nevoie să) ne simțim bine. Nu se poate una fără cealaltă. Știi povestea. Cu actorul, eroul, villan-ul, conflictul, poarta, obstacolele, prietenii, inamicii, catarsisul, întoarcerea și aplauzele publicului. Da. O știu. Show me. I will. Am încetat să mă comport ca și cum vă sunt prieten pentru că sunt mort. Poate tot timpul am fost mort. Știu că mulți mă iubiți și mă urâți simultan. Simultan credeți că sunt foarte special dar și ultimu vierme de la rând la alimentara viermilor comuniști. Ce pot să zic… așa mă văd și eu. Poate e nevoie de vid ca scopul meu și eu să ne atragem gravitațional până la contopire. Poate tre să fim la polurile opuse ale universului. Sunt doar un umanoid de 27 de ani în Brăila, România pe Pământ în 2017. Câte iluzii într-o singură frază. Sunt nimic. Și nici măcar nu exist. Dar uite-mă.  Mă ramolesc. Oare o să am oportunitatea și onoarea, bucuria de a interacționa cu un un șaman, sau de a învață magie de la un vrăjitor? În această „viață”? Dar să nu vreau nici prea multe acum. Let go. It will come right back. „Vreau să comunic doar cu ființe ce au transcendat dualitatea” ziceam eu. Universul, și iar o zic, să-mi bag, chiar îți da tot și exact ce ceri. Poate asta explică de ce e dificilă comunicarea cu mine. Deși știu prin a ști, nu mă aflu într-un set spiritual ce a transcendat dualitatea. Numa explicații am impresia că dau, când doar descrieri știu că există. Dar știu că nu știu nimic. Paginile astea sunt ca călătoritul. Îmi e dor de străzi. Îmi e teroare de întrebări îndreptate către mine. Cât voiam transparență înainte, acum egoul îmi îmbracă trupul mort. Toate cuvintele sunt minciuni. Oricum, nu-i datoria noastră. Datoria noastră e să jucăm. Și să primim premiu și aplauze pe cât de bine am jucat, și nu pe acțiunile și alegerile din spectacol. Acolo vorbiți cu scriitorii. Vezi tu, artistul ascunde ceva și de el. Trebuie să fie mereu ceva de descoperit. Iar arta e mereu conturul esenței.

135834c7ac2e52dc3c7e93613f5c447a


Write like no one’s reading

Si asta am facut. A fost mult mai dificil decat ma asteptam. Si complet diferit. My inner sightseeing proved to kick my ass. Big time. M-a dus pe traseul asta in care m-am pierdut de tot. Pana n-am mai stiut cine sunt. Foarte interesant de altfel. Mi-a aratat cat de subtire sunt. Cat de relativ sunt. Si inca mai are sa-mi arate. Doua treimi. Inca pic in iluzia asta ca tre sa fiu ceva anume, sa corespunda cu sexul meu, varsta mea, statutul social, familial, national, etc. M-a adus in punctul in care iar simt nevoia sa renunt la tot, la prieteni, incarcatura naratiunii. Apropo de asta. Epuizarea gandurilor. Adevarul e ca desi tot al dracu de confuz sunt, totusi pot sa vad ca e o comunicare cu pamantul ce am ignorat-o. Persoane din trecutul meu, istoria mea, povestea mea tot apar in mintea mea, inima mea. E frustrant ca desi un lucru e adevarat poate fi irelevant si greu de ignorat sau transformat. A da vina pe altcineva. Despre asta vorbesc. Hei. Am trait momente minunate. Faima. Putere. Iubire. La cote incredibile. Intr-un fel din cauza asta, si asta, e greu sa planez, aterizez la banalitate. Hedonic adaptation. Oare ce imi dadea energie inainte de sfarsitul tripului 2009-2017? Tineretea? Vrei sa spui iluziile, fanteziile a ceea ce ar putea sa urmeze. Am totusi nevoie sa simt ca merit ce urmeaza si sa imi recapat credinta, faith, ca ce urmeaza e bun si ca merit. Constiinta iubeste povestile. Le soarbe cu pofta. Actorul. Eroul pozitiv. Eroul negativ. Audienta. 4 in 1. Si 1 in 4. Transcendere. Dizolvarea granitelor, inclusiv conceptelor de inceput si sfarsit. Dar integrare „a fi pierdut” si „a nu fi pierdut”. Schimbarea ca constanta. Na, zi si tu. Toate astea si multe altele. Epuizarea gandurilor. Mai avem mii de pagini necitite. Sau poate vom lua candva din ele. Esenta si originalitatea. Ca toate celelalte exista si nu exista in acelasi timp. Egourile. Cele ce pretind permanenta in oprire. Dar permanenta e doar in continuitate. Channeling. Fiecare punct de vedere (de la atom la om si restul) e un vessel care ia din mediu si transforma diverse combinatii. O metafora excelenta pentru ce suntem gasesc in pixul ala din paint care ia culoarea din imagine si o foloseste la randu-i, doar ca culoarea e subiectivitatea orice-ului. Si ce daca azi scriu fain? Uita-te la ieri. Sa vezi ce vine intr-o zi din viitor. Schimbarea ca unica constanta, remember? Cand e fain sunt asa implicat si grijuliu cu poveatea ce o retransmit, ca mandru pix din paint ce sunt, dar si cand e naspa tot grijuliu si implicat sunt. Doar ca arde tot, iar acum e cat trebuie de cald. Stiu ca vreau sa scriu. Chiar vreau sa scriu. La sfarsitul spectacolului si eroul pozitiv si eroul negativ ies tinandu-se de mana, iar publicul ii aplauda pe amandoi. Cica povestea mea. Care mea? Care eu? Care tu? Care noi? Oricum, frumoasa poveste de dragoste. Intr-adevar. Sunt periculos. Jocul asta e periculos. Dar imi place la nebunie sa ma joc. Cui nu-i place? E ca masturbarea. Sunt doua tipuri de oameni. Cei carora le place sa se joace, si cei care nu recunosc. Tristi ambii, si maniaci ambii. Toti au rolul lor. Sunt curios sa recitesc primul jurnal. Ma gandesc la el acum cum sta in vreo cutie in Bucuresti. Care erau primele doua intrebari? Ce faci cuvintelor? si Ce iti fac cuvintele? deasemenea Ce este limbajul? si Cum il putem evolua? Adica il si suntem in acelasi timp, dar stii ce zic. Sau ai sti daca ar evolua, am evolua. Telepatia! Oricum, e interesant cum din nimic ies randuri si randuri care scriu nimicul inapoi. Asta fac? Sau doar tripeaza nimicul. When every point is connected to every other point, matter becomes mind, or soul, or singularity, or focus, or whatever. Epuizarea gandurilor. Ce idee reazleata. Logo arhitectura. Vreau sa scriu ani, secole. The rest of my life. I wanna write stories. Movies. Lives. I wanna be. Be the motions. I have to let go. Nothing is practice. Everything is just do. You just do. Povestea continua. Ca intotdeauna. Imi plac cuvintele. au o constiinta a lor. Nu e granita intre mine si cuvant atunci cand e in miscare. E minunat. Dar sa nu ne prefacem ca stim ceva ce nu stim. When you gaze long enough into the abyss, the abyss gazes back at you.

73950927d9844577248bec818dc1c3d2


Trace the essence

As I am waking up I’m walking through reality and all I can think to myself is “what the fuck”. I am hypersensitive to each stimulus, and nothing differs from the dream state. I’m walking towards the gate, I see people and I think to myself “why wouldn’t we be in a dimension just like the one we call dream? why wouldn’t we all be dead?” meaning how would our reality differ from any other. Anyway, for as long as I can remember, since I am experiencing this existential quest at these absurdly high levels, the way that I perceive reality is very different from most (I think), and when I ask myself who am I (or who anyone is, for that matter), it’s only obvious that everything exists in and is defined by relationship with something else (the bark of a tree is rigid only in relation to a skin that touches it), therefore, I am nothing if the only thing that exists is me. It gets me thinking, asking, if this law applies it means there can only be one essence, and its potential manifests and roams from one to another according to certain laws, to put it like that. In other words, we are all ghosts animating each other, begging the question, what is that which makes the animation possible.

Well, the easy answer is, the in between. A resemblance of proof we find in the feedback loop, the connection. With someone, with illusions, religion, drugs, awe, sex, power, fame, stories, nature, music, the immediacy of art, love. And given the fact that we find ourselves afflicted with a death sentence, even thou we committed no crime, none that we remember at least, in that connection, that shows essence, shows something rather than nothing, we cling to a reassurance of a start, of a beginning.

7b00c2469103160fcf59d08420ef8e96

~ Ce ne desparte ne si uneste.


Nightlight is mine to command

But what the fuck is a nightlight? There is no me, but I am awake at 04:37 I don’t know what day straight, not sure if I’m dreaming. I think I’m the smoke in between two mirrors. Stars are fallin’, I can hear them. I crave for a never ending snow, still, silent. I want the world to stop. My bones are cold. I guess I got cold bones, if that’s a thing. But it never stops.  The fallin’ stars are leaves. The present always leaving. Hope it’s not something I did. Pretty much all I can do. Whereas the only thing the world can do is ping-pong from structure to entropy. All I can think about is how I’m just a dancing shadow and how that should free me from the darkness. But a dancing shadow in the darkness of the night doesn’t really stand out. At least a flickering light would be nice to be, even if in free fall. The great nothing masquerading as something you can name.

You know what I think? I think everybody feels trapped when they stop. I think everybody feels guilty for no reason. Being depressed is truly a satanic state, because, in general, depression has gone beyond being circumstantial, has gone beyond being a result of stimuli outside of yourself, and is now just a result of some kind of reoccurring, awful cascade that has actually maybe even created changes in your neurology in a way that your engines aren’t firing appropriately, so you feel tired, you can’t get anything done, and you feel alone, and you feel like everything around you is tasteless and empty. And I speak from a place of having been deep down this horrible pit. It’s kind of a gateway. And the gatekeeper is yourself. And the gatekeeper is asking you this incredible riddle in every moment, which is “why live?” And if you can answer that riddle, the gate will swing open and you will be allowed out of this awful net and into the party that is life.

You will find that when you’re depressed your attention is being grabbed every second by either negative thought patterns or by external hypnotic devices, for example TV, video games, the internet, or bad people that you shouldn’t be around. And if you see these variables, if just for fun, a thought experiment, you think to yourself, at this moment I am in a hypnotic trance where I am being distracted by this grem lin in the form of various indulgences that I keep going into; it sort of raises the stakes a little bit. Because, if you say I’m gonna listen to music doing nothing for the next 5 hours, looking at your cigarette in the ashtray, seeing your messy room, you can do that, even if you know it sucks. But if you say “holy fuck, I am in the intestinal tract of satan” and these video games and people, and alcohol, and drugs, and laziness are the assets that are dissolving my will, and has dissolved my will to the point that I can barely move, I am stuck like one of those flies in a spider web, and I’m just in the last moments of my life, underneath some dark cabinet, waiting for someone to throw me into a garbage can or drown me. Suddenly it might spark this thing inside you that makes you decide to fight. ‘Cause that’s what the fucking trick is, man. This is where it gets fun. It’s because suddenly you realize you’re alive, which up until this point might have just seem empty wandering through these synthetic, plastic landscape that is modern life, transforms into this epic battle against the dark lord, you can call it whatever you wanna call it, by the way. You get to name the fucking thing. But it’s fun to personify the negative entropic mechanisms that have arisen in your life and recognize that you are in a sacred battle with it. And if you win this battle against this terrific foe, which can transform into so many delightful things, then you will climb out of it a warrior. You can overcome the depression. You just have to first recognize that you are in a fight for your life. ‘Cause that’s what fucking depression is, a fight for your fucking life.

And what does it mean? It means that every single aspect, every single thing surrounding you, the porn, the video games, the drugs, the shitty food, the fucked up girlfriend or boyfriend, the friend that only hurts you instead of giving you positive guidance and love, the family member that, I don’t know, could have molested you when you were growing up, the person you’re pretending to forgive that you haven’t really forgiven, all of these are like the heads of this grem lin, this beast, call it whatever you wanna call it. Recognize it for what it is. And then, when you raise the stakes and work yourself into a braveheart style warrior, and decide that you wanna live, that’s when you put up the fucking fight.

082af593eb268f9def8d63c1405881b8


Protected: waters

This content is password protected. To view it please enter your password below:


Urlet la zei

Renașterea

Free me from concern, Jim Carrey. Take me to the moon. The meeting with god through nea Gheorghe, păstorul. Mulțumesc pentru ghicitoare, ți-am adus ghiciu înapoi. Alerg în zori prin câmpuri de culori, de parcă m-am renăscut. Nu îmi pasă dacă trec prin foc și ploi, că stiu că fac asta scriind. Da, pot să zic că am luat-o razna un pic. Deci ghicitoarea asta cu pânza de păianjen și păianjenul. Păi dacă pânza e lumea, păianjenul e cretorul. Și de ce mă sperie? De ce mi-e frică de întuneric? De ce mi-e frică de moarte, de sfârșit? De ce nu pot sa dorm? Știu că “de ce” e cea mai proastă întrebare, dar cam atât mai știu de tot. Îmi amintesc singura dată când am fost la pescuit cu unchimiu. Tot timpul îmi amintesc locurile astea în care am fost, dar nu îmi amintesc drumurile ce le înconjoară și le dă acces. Îmi amintesc chiar multe. Tărâmul cu prăpastii, cabana de la stână ce plutește în ceruri de unde tataia se aruncă pentru ca trebuie, deși niciodată nu știu de ce trebuie. “De ce”. De taicamiu nu prea îmi amintesc. Oricum, îți datorez o minciună.

N-am urlat nici azi. Unde tre să merg să fiu doar eu pe raza completă a urletului către zei? Sunt atât de obosit și deconectat. Nu am un de ce și tot nu știu ce vreau. Ce vreau? Ce vreau cu adevărat? Și mă tem că dacă aflu ce vreau nu pot să am. Nici nu știu. Simt că am atâta tristețe în mine, și confuzie și frustrare. “Grea viața asta măi băiete, nu?”. “Uneori, bre, nea Gheorghe”. Măcar în sfârșit am spus cuiva că mi-a murit tatăl și că nu știu dacă să plâng, și că oricum nu o fac, se pare. Adevărul e că am facut-o în UK, și am facut-o cu poftă. Atât de mulți oameni nu sunt bine, mai ales în perioada asta, mi se pare. Și doar știm că moartea e normală, și oricum doar o dată murim (YODO), iar momentele de viață sunt cu milioanele, și doar știm că atașamentul de ego e iluzoriu. Adica na, mulți nu știu încă, dar așa mi se pare că ăștia de știm parcă și mai mult suferim. Poate că tocmai că știm și tot e mai puternică legătura de ego decât e puternică cunoașterea. Și cunoașterea e de două feluri. Poți să cunoști prin a ști, și poți să cunoști prin a simți.

Iluzia pe care o trăiesc acum e cu metafora asta cu păianjenul și pânza lui. Păianjenul nu există. Doar pânza există. Și totuși! După cum am spus și mai înainte. Hai! Mănâncă-mă! Ia-mă cu totul! Dacă exiști. Dacă ai boașe. Dacă există un păianjen, eu sunt acela, pentru că eu îl creez, și pot să îi creez și inexistența. Dar nu prea știu cum să mă mai descurc în spațiile astea închise. Poate nu e nevoie să urlu acum. Poate nu e nevoie să urlu punct. Ideea e că nu știu. Și e în regulă să nu știu. Și claritatea tot o poveste e. Divorced from mistaken identification. To all, but to love, in the grace of creation. Then unite by your art, your head, and your heart, for emptiness ends where eternity starts.

And still, I gotta ask. Is it a web of lies or a web of truth. I guess it’s just a web. And I let go of it. From now on I will only tell you sweet little lies.


hygge – pronounced “hoo-ga”, this Danish concept cannot be translated to one single word but encompasses a feeling of cozy contentment and well-being through enjoying the simple things in life. If you’ve ever enjoyed reading a book indoors on a rainy Sunday or a cup of hot cocoa on a snow day you’ve experienced hygge without even knowing it.

What an out of body experience seems to do is recontextualize the self. So, I’m thinking as a possible answer to the question “what would happen if all people on earth were physically in the same place, at the same time, mindfully?” is, maybe it would lead to a kind of collective out of body experience, from which a result could be this re-contextualization of the collective self, bringing clarity as to what new cultural narrative we need (or is looking for us).

4f475f616263ba2fc8d228e3eb4463d9