About today

Cred că e important de reamintit că iluminarea este un proces, nu o destinație, și e ceva ce se întâmplă inevitabil. E vorba despre a asculta, de a îți deschide simțurile pentru a recepționa, iar compasiunea apare ca ceva spontan.

Să folosești gândirea ca o unealtă în acest proces nu este greșit. “Mintea este un servitor bun, dar un maestru prost.”

“Nowhere to stand” zice Ram Dass. Mi se pare atât de înfricoșător. Simt că aș cădea prin materie, de parcă materia stă laolaltă sub controlul meu. O iluzie.

Am văzut că realitatea e goală de fapt, inexistentă, iar asta o simt ca pe o traumă când sunt în formă de ego.

Mi-e dor de stele. Să fiu afară noaptea și să privesc stelele.

Tânjesc în inima mea după comunitate, după a face parte dintr-un trib, dar în același timp mă tem de a fi într-o comunitate.

Vreau să mă împac cu Lumea.

Vine iarna. Contrastul dintre griul rece de afară și timizii aburi.

În ultima vreme ating și depășeșc culmea speranței. Nu există speranță, nu există scăpare. Și totuși în acel spațiu există eliberare. Nu mă mai simt constrâns. Mă simt liber. Dar drumul până acolo e dureros. Și îl fac zilnic de ceva timp încoace.

Și totuși compasiune nu simt. Față de mine, față de oricine.

Compasiunea nu ține de mine, știu. Nu e ceva ce pot controla.

Încă simt impulsuri de distrugere și auto-distrugere.

Nu știu ce să fac cu sau în acea libertate de dincolo de speranță.

Simt că “the other” e posedat de entitatea care e umbra mea, și nu e corect. Iar eu și el suntem de negăsit. Ascunși în adâncuri, protejați de frică, și de frică.

Eliberarea este, în primă fază, despre a accepta situația exact așa cum e.

Cred că semnificația nu ține de noi, și nici compasiunea. “Lucrurile” astea există: compasiunea, semnificația, naturalețea, autenticitatea, esența, iubirea, etc.

Ce ține de noi: Forma.

Noi ce putem face e să lucrăm la formă, iar esența va curge prin orice crevasă, va umple orice formă, chiar și pe cele închise ermetic. Ca apa, va fisura și va pătrunde inevitabil.

Vreau de la început.

Casa asta, universul meu interior, ambele toxice din măduva oaselor lor. Cum pot eu să invit pe cineva aici? Plin de oglinzi negre, lentile convexe și concave ce țin captive entități ce mușcă și zgârie de nicăieri. Cum pot eu proteja pe cineva decât pe toți prin a-i ține departe de mine?

Scrisul mă ajută să respir.

Vreau să omor trecutul.

Ce vreau? mă tot întreb.

Ce descopăr e că… nu vreau nimic de fapt. Nu e nimic de vrut. E doar vrutul, și suferința ce vine cu asta. Vrutul e forma ce ne învață suferința. Dar esența ce animă aceasta formă e aceeași din orice formă.

Oficial, am înnebunit. Râd un râs nebun când mă conține tensiunea. Observ asta, și apoi, știind că această etapă e un pas mai aproape de Acasă, de – Revelația -, observ că mă simt special. Ca și cum o să câștig ceva.

Dar asta e parte din iluzia ce vine cu ego-ul. Deci tot încă nu știu.

Vreau să rezolv, să controlez ceea ce e în afara controlului, care de fapt se rezolvă când renunț la compulsia de control.

O să “drain the battery” azi. Trebuie să practic și să master stăpânirea de sine. Asumarea (umbrei). Să îmi conțin emoțiile, impulsurile, compulsiile, obsesiile.

De ce trebuie să fac asta? Sincer, pentru că asta trebuie să fac.

Totuși mi se pare important de mentionat că unele lucruri trebuiesc făcute de unul singur, dar altele împreună. Spre exemplu – mersul Acasă – se face împreună.

Ce forme poate lua mersul Acasă?