Am I this mist,
Veiling a gaze
Greater than my own?
Are my steps
Faint droplets whispering
In a microscopic hold?
Mere gestures,
Staging a show
For none at all?
Pointless pointillism,
Dismiss me
From these chores!
Or make me one,
A point of view
To stand
And land
And point
To you …or me.
Oh, source of heat
Just do your thing
And make it rain!
The perfect man employs his mind as a mirror.
It grasps nothing.
It refuses nothing.
It receives but does not keep.
Zhuang Zhou (369 – 286 B.C.E.)
I slept and dreamt
that life was joy.
I awoke and saw
that life was service.
I acted and behold,
service was joy.
A beautiful poem by Rabindranath Tagore (1861 – 1941)
If all the good people were clever,
And all clever people were good,
The world would be nicer than ever
We thought that it possibly could.
But somehow ’tis seldom or never
The two hit it off as they should,
The good are so harsh to the clever,
The clever, so rude to the good!
So friends, let it be our endeavour
To make each by each understood;
For few can be good, like the clever,
Or clever, so well as the good.
A poem by Elizabeth Wordsworth (1840 – 1932)
Lumea e construită din “Ce e asta?” și “Cine sunt?”
Am descoperit ceva interesant. Cum să devii conținătorul a tot ceea ce percepi. Mai ales la “întreaga” ta poveste ca ego. Dar de ce să vrei să devii așa ceva? Ego-ul, poate din cauza biasului său de a se simți în control, pare că vrea să sumarizeze și să exprime iar și iar întreaga poveste a sa, de la început până la sfarșit. Desigur fiecare eveniment al vieții aduce nou conținut. Dar ideea principală aici e că ego-ul pare să aibă nevoie de asta. Și e important pentru el ca povestea să aibă sens, să fie necontraductorie, să fie bine pentru el, astea par a fi niște preferințe cvasi-universale, pot fi multe altele depinzând de biasurile fiecaruia. În cele din urmă ego-ul vrea doar să fie îmbrățișat. Cuprins. Conținut.
Dar ce e mișto la procesul de învățare al acestui act meta – de a deveni conținătorul, e că odată ce o faci mindful și bine, complet, iar și iar, se ordonează un model în zona meta a minții tale care face treaba mai ușoară, face integrarea mai ușoară pe măsură ce se adaugă conținut la poveste. Ușor încât o poți face cu o singură privire, într-o clipă. Poți deveni din ce în ce mai bun la asta, cel mai probabil nu există limită la profunzime.
Același fenomen îl observ la practica mea de contemplare. Luând un concept și disecându-l, punându-l sub semnul întrebării, trecând prin acest proces de deconstrucție, punând întrebările din cât mai multe unghiuri cheie, ajungând la aporie; făcând această practică se crează un meta-model care acționează ca o lentilă prin care poți privi direct un concept nou sau o situație nouă, și poți ajunge mai rapid, intuitiv chiar, la o stare de aporie și înradăcinare în același timp. De asta e indicat să gândești de unul singur, sau independent altfel zis. Nu doar atât dar să ai o practică în asta. Practica este importantă aici.
Alt mod prin care poți penetra un concept astfel încât să îi provoci soliditatea și să o transformi într-un fum ce rapid se risipește, lăsându-te astfel în prezența experienței directe a momentului, mod prin care am putea spune dezbraci realitatea de decepție, e prin ceea ce eu numesc pași de meta. E practic butonul de a ieși dintr-un joc pe care nu mai vrei să îl joci momentan, dar e mai mult de atât pentru că butonul însuși poate deveni un joc in sine, din care poți ieși și la care te poți întoarce folosind același buton. În acest joc dansezi cu grație în infinitatea minții tale fără ca vreodată să atingi poadeaua.
Ciclicitate
Holisticitate
Statornicie
Transcendentalitate
(~Pași de meta)
I wanna be telling the story of going Home and I want the story to be the Homecoming.
Capul poate să fie în nori, atâta timp cât picioarele sunt pe pământ.
Nature is both like a painting and like a pain thing.
Față de iubirea contemplativă, dragostea activă pare aprigă și înfricoșătoare. [citat ~ Frații Karamazov – F. Dostoievsky]
Sometimes less than authentic is as real as it gets. And that’s ok.
Mă tem că nu pot să fac diferența dintre real și ireal, dar tocmai făcând diferența creez teama.
Below the thunders of the upper deep,
Far, far beneath in the abysmal sea,
His ancient, dreamless, uninvaded sleep
The Kraken sleepeth: faintest sunlights flee
About his shadowy sides; above him swell
Huge sponges of millennial growth and height;
And far away into the sickly light,
From many a wondrous grot and secret cell
Unnumbered and enormous polypi
Winnow with giant arms the slumbering green.
There hath he lain for ages, and will lie
Battening upon huge sea worms in his sleep,
Until the latter fire shall heat the deep;
Then once by man and angels to be seen,
In roaring he shall rise and on the surface die.
~ sonnet by Alfred Tennyson
Not sure if I’m dreaming…
I think I’m the smoke
in between two mirrors.
Stars are fallin’,
I can hear them.
I crave for a never ending snow,
still, silent,
I want the world to stop.
My bones are cold,
I guess I’ve got cold bones.
But it never stops,
The fallin’ stars are leaves,
The present always leaving.
Hope it’s not something I did,
pretty much all I can do.
Whereas the only thing
the world can do
is ping-pong
from structure to entropy.
All I can think about is
how I’m just a dancing shadow
and how that should free me
from the darkness.
But a dancing shadow
in the darkness of the night
doesn’t really stand out.
At least a flickering light
would be nice to be,
even if in free fall.
The great nothing
masquerading
as something you can name.
Undivided attention is the new sexy. And the old sexy.
But, I’m too shy to shine.
Cum ar putea ceva-altceva să-mi facă rău
Când toate sunt eu?
My karma is not my fault, but it is my responsibility.
Când vine vorba de esența Iubirii, să o oferi sau să o mănânci e același lucru. Yum yum yum!
The artist is sick with the truth.
Totul e o cale de a ajunge Acasă.
I just don’t feel right to mindlessly rationalize. I prefer to mindfully rationalize.
Între Bare: Poți ști eliberare fără închisoare?
Full of content is so out of context.
În timp ce eu pierd timpul,
Timpul își pierde efemerul.
The truth is like a sneeze about to happen.
Mă duc meta mai mult
tot aici ajung.
I’m not selfish, I’m Homeless.
Una e să zici, alta să aplici.
I fell in love with the universe
Fascination followed, so I started to draw her
Soon enough I got obsessed with the drawing
She was so beautiful
I couldn’t let myself draw a single misplaced line
Not only was she perfect
She was also ever-changing
So I started to learn her habits
If I were to truly capture her
I drew multiple arms
To do the work for me
Each specialized in a narrow pattern
After a while I was drawing arms that were drawing arms
That were drawing arms
And so on
I was drawing eyes to watch Her
I drew brilliant minds
That invented ways of instant drawing
Placing the canvas right on top of her
It became effortless for me
Just watching
It was great
But after a while
All these drawing hands, eyes and minds
Started to make assumptions
As they could not see her directly
Through the canvas anymore
Now, I find myself lost
In the trickery of these assumptions
In a fascinating false world
Trying to make my way back home
To her.
Nimic nu-i compus dintr-un singur lucru. Decât totul.
An interesting thought: thoughts are not thinking. Paying attention is thinking.
Semnificația specifică joacă un rol funcțional,
Pe când semnificația pură doar se joacă.
We use suffering to distance ourselves from pain. That’s kind of a silly way to go about it.
Ne-efortul necesită efort.
What if language leaves fossil traces?
O cale prin care puteți începe a ieși din depresie.
Înainte de a enumera primii pași e important de înțeles cum diferă depresia de alte manifestări ce ne vizitează precum anxietate, frică, îndoială, gânduri și emoții iraționale, nedorite și dureroase.
Pentru asta vom folosi metafora camerei de mijloc. Sau camera de oaspeți de care vorbește Rumi în poezia lui.
Zice că mai de grabă să te identifici cu această cameră, și să nu faci discriminare între oaspeții tăi. Adică să primești fiecare oaspete chiar daca e iubire, bucurie sau tristețe, furie pentru că fiecare are ceva să te învețe.
Fiecare emoție sau gând vine, stă o vreme și apoi pleacă. De fapt să încerci să respingi, să nu primești anumite gânduri sau emoții, în mod paradoxal va da mai multă putere acestora.
De asta îmi place ideea de camera de mijloc într-unul din apartamentele acelea care au dormitorul undeva în dreapta camerei de mijloc să zicem, și holul, respectiv ieșirea în stânga. Astfel că locuitorii dormitorului trebuie să treacă prin camera ta ca să iasă.
Tu, nelăsându-i să intre în camera ta faci să se adune aceste gânduri și emoții nedorite, devenind mai puternice, nerăbdătoare și nepoliticoase (și pe bună dreptate). În timp capătă forme dubioase. Iar tu continui să le blochezi crezând că au ceva personal cu tine.
Dar în continuare acestea vor să treacă prin camera ta și să iasă. Poate ar fi petrecut ceva timp cu tine, ar fi schimbat o vorbă, dar acum e posibil să stea mai mult, iar mesajul pe care îl aveau de transmis să iasă mai agresiv, și din nou pe bună dreptate, pune-te în pielea lor o clipă. Dar inevitabil vor ieși mai devreme sau mai târziu. Chiar și depresia.
Doar că: și aici este asterixul promis. Depresia tinde să se lungească și în cameră, și în timp. Așa că acum depresia blochează ușa, și nu te mai vizitează nici voința nici motivația, nici bucuria.
Deci ca să ieși din depresie trebuie să iasă depresia din camera ta metaforică din planul psihic. Și cum faci asta? Muncă în planul fizic. M-am gândit la cele mai simple lucruri care pentru mine au funcționat.
Cinci: Just do it. Fă una din astea patru oricând te simți copleșit. Ideea e că trebuie să îi permiți depresiei să stea în camera ta și să asculți ce are de zis (pentru că are de zis lucruri valoroase, și are nevoie de atenție), dar trebuie să îi dai un timeframe, și să i-l dai upfront.
De asta îmi place să zic că depresia trebuie tratată ca gripa. Adică ai o perioadă gri (să zicem că îi dai o săptămână, exact ca o răceală) în care stai în pat, corpul tău e bolnăvicios, nu te poți concentra, n-ai chef de oameni, ai vise bizare și nu ești prea eficient, dar apoi trebuie să îi spui și pa. Gri -> Pa.
De ce să bei apă, să scrii, să te plimbi și să alergi sunt pași potriviți pentru a pune în mișcare depresia? Să bei multă apă nu necesită efort mare, în schimb beneficiezi de mindfulness în secundele când bei. Plus că îți menții corpul hidratat și ai un pic mai multă energie și mintea mai clară. Să scrii, iarăși, destul de ușor. Să ieși afară, să te plimbi are atât de multe beneficii, știu că le știi. Dacă ai noroc de un prieten bun și mai bine.
Deja ai două unelte foarte puternice: corp hidratat, journaling. Le poți folosi pentru a diseca provocările din fața ta, și să ajungi la alergat. Odată ajuns acolo, trebuie să ai răbdare. Dacă investești o lună de alergare (poate să fie și o dată la 3 zile) deja ai o nouă unealtă foarte puternică.
Munca în planul fizic se traduce în camera metaforică a planului mental ca o reamenajare a mobilierului și obiectelor astfel încât să creeze un efect Feng Shui. În felul ăsta oaspeții se vor simți mai bine, și nu vor stagna, chiar și depresia.
Poți folosi pașii ăștia de început și aceste unelte. Mai departe o să-ți găsești propriul stil și propriile unelte. That’s kinda cool. Good luck!
Viața este o descriere, nu o explicație.
When you lose yourself in the middle of nowhere
You also find yourself in the middle of now here.
Depresia trebuie abordată ca gripa: gri -> pa
Philosophy is the Universe performing a mime show. Except there is no mime.
Chiar și adevărul se naște și moare.
Grace gives ritm to meaning, if meaning was a kind of song.
– Orice aș face e fals. Nu simt nimic. În centrul existenței mele o umbră taie gâtul unui copil la infinit. Nu apuc să exist. Dacă vreți un nume dați-mi-l dumneavoastră pentru că mi-e egal.
Un copil se naște iar, ca potențial are să îi pese de alții, dar instant e mutilat. Ce concluzie să trag? Nu știu dumneavoastră, dar eu trag concluzia că nu exist. Zâmbesc fals. Dumneavoastră vă zic adevărul, dar aș vrea să i-l zic și lor, tuturor, sunt un impostor. Ar spune că și ei simt asta, că e un fenomen psihologic, le-aș spune că știu, dar că asta nu schimbă prea multe. Mâine voi fi impostor ca și azi.
Alți copii se nasc și mor. Eu nu sunt nici adult, nici copil. Nu sunt nici angajat, nici prieten, nici vecin.
– Află că până și adevărul se naște și moare.
– La ce bun adevărul atunci? Munca aceasta sisifică, pe bune? Ce glumă absurdă e asta, ce glumă crudă, domnule psiholog. Simt că tot ce fac e degeaba.
– Chiar tot?
– Bine, sunt lucruri pe care le găsesc… potrivite, zise după o lungă pauză de gândire. Am aflat libertatea în scris. Să merg pe străzi și să țin discursuri în gând e altă activitate de care nu mă satur niciodată. Dar în rest tot ce vreau e să stau degeaba. Când stau degeaba singur nu mă simt ca un impostor. Nu mă mai simt, pentru că și în acest context mă simțeam ca un impostor când am fost în acel episod depresiv. Chiar și pentru atâta lucru, mărunt, a trebuit să depun atât de mult efort. Dacă e să o iau așa, poate că pentru mine nu e un lucru atât de mărunt.
– Ceva progres ai făcut. Un teritoriu ai cucerit, și nici eu nu cred că este lucru mărunt, dimpotrivă.
– Dar nu contribui cu nimic la trib, și mă tot gândesc că o să ajung bătrân și sărac și nu o să aibă nimeni grijă de mine. Poate chiar o să sfârșesc pe străzi, iernile o să fie friguroase. Hmm, acum când zic asta mă gândesc că poate nu o să fie atât de rău, o să mă forțeze să fiu atent pe senzațiile corpului, ce vreau să zic e că o să fie atât de rău încât nu vor mai fi gânduri, ceea ce o va face bine. Nu stiu, murim doar o dată, ceea ce pare un lucru așa de profund, în schimb toată viața trăim lucruri atât de superficiale.
Oricum, la lucrurile astea mă gândesc, și totuși nu sunt deajuns încât să mă motiveze să trag tare să mă țin de un job oricât de stresant ar fi. Gândurile îmi stau în cale. Nu mă descurc, nu mă pot întreține singur. Și pentru că nu am grijă de viața mea, nu mă pot numi un prieten pentru alții, chiar cred asta. Mă frământă și asta, dar tot nu e deajuns să mă miște.
Uneori simt potențialul, un val de energie, dar n-are o formă prin care să curgă, e mai mult o idee abstractă. Trăiesc în abstract, dansez în pași de meta. Văd frumosul, dar îl văd obiectiv. Pot să-l recunosc, pot să spun ah, uite frumosul. Poate că frumosul trebuie văzut subiectiv. E greu pentru mine să fiu om. Am decis să mă sinucid. O zic, dar o zic în gol, pentru că partea din mine care actionează nu rezonează deloc cu asta.
Când ochii-i închid mă văd căzând. De frică încerc să mă prind de orice. Faza e că sunt în vid, și ca să mă prind de ceva trebuie să-mi imaginez că ceva există. Dar e inevitabilă căderea. Tot ce crează imaginația mea devine alunecos, conspiră împotriva mea în final. Conspiră în favoarea mea de fapt, știu asta, dar e atât de greu să am încredere. Ca să mă țin de ceva mai mult timp trebuie să-mi imaginez ceva ca un nod, ceva ca un loop. Ego-ul, traumele. Dar și ele au un termen de expirare. De fiecare dată când este re-zisă povestea devine mai subțire, până când devine invizibilă. Adevărul iese mereu la iveală.
Și adevărul e că eu nu exist. Sunt un impostor, și toți o să afle, dar dacă le spun eu nu mă crede nimeni. Și doar aștept. Un copil moare la nesfârșit prin tăierea gâtului, și eu aștept să dispar. Când eu mor se naște adevărul, și când moare adevărul mă nasc eu, pentru că sunt un impostor.
În sfârșit am găsit direcția pe care am tot căutat-o: către eliberare! O direcție de care pot să fiu sigur. E adevărat că va trebui să renunț și la ea, dar va fi ultimul lucru pe care îl fac.
Acum e mai simplu, trebuie doar să-mi dau seama de unde bate vântul. Deci până să devin oceanul mai am de navigat în el. Și ca să pun în mișcare personalul corabiei, catargul, pânza, toate părțile, am nevoie de Jazz.
Metoda prin care putem naviga tărâmul minții noastre și a îl transcende este Jazz-ul. Nu poate exista altă metodă sau regulă fundamentală din cauza paradoxurilor. Niciodată nu vei putea ancora în acest tărâm folosind o idee.
Jazz-ul este jocul formelor privit din spatele conceptelor. Este viața înțeleasă ca neserioasă. Este viața neînțeleasă.
Nu știu cum să mă mut permanent în inima mea. Sau cum să-mi accept umanitatea. Înteleg unele lucruri la nivel intelectual. Spre exemplu, aflu că totul din viața mea de om este joacă și dans. Asta include cine cred că sunt, ce emoții simt sau adevărul incomplet că suferința mea e serioasă. De fapt asta e și ideea, răspunsul la întrebarea anului, Is it serious?
It is both yes and no. It is play, it is dancing, it is singing. Biroul și tristețea sunt același fel de lucruri, forme. Canapeaua și furia. Gândurile și mașinile, și așa mai departe. Eu sunt aici să le observ și să le fiu.
Ca urmare a video-ului cu Alan Watts și Ram Dass m-am prins de chestie. Modul în care a explicat Alan Watts că nu există separare folosindu-se de întrebarea Do you do IT, or does IT do you? – m-a făcut brusc să înteleg nu doar intelectual.
The more you give up control, the more control you get. It is a game of surrender. Când renunți la control pentru the other tot la tine vine controlul pentru că nu există the other. Ești doar tu.
Și apoi vine întrebarea mea, cum aplic asta la viața mea atunci când fac lucruri dificile? Pentru că ego-ul meu se cristalizează și reactionează din frică. Vede din nou adevărul incomplet, și anume că life is just serious.
Ca răspuns mă gândesc că prin practici de mindfulness (sau/și life itself) cultivi tot felul de valori precum răbdarea spre exemplu. Nu trebuie forțat nimic niciodată, cel puțin conform cu gânditorii din est. Nu forțat. Acționat da – energie masculină, la momentul potrivit, în rest receptiv, softness – energie feminină.
O să uit ce am descoperit și o să-mi amintesc iar. The more I give it up, the more I get it back.
Îmi dau seama că trauma existențială centrală pentru mine, poate cu ușurință să fie trauma de separare. Desigur, separarea este o iluzie.
Cred că percepem durerea plămânilor, când respirăm prima dată, ca separare. Alt exemplu de la începutul vieții ar putea fi când nu mai vine laptele prin sfârcul mamei, sau dispare sfârcul cu totul.
Ulterior folosim diverse activități pentru a ne afla în mindset-ul de uniune, spre exemplu:
Putem oare împărți activitățile în unele nesănătoase și altele pe care le folosim ca să ne trezim la adevărul că nu există separare?
Păi, oricare activitate ai întreprinde este parte din proces. Probabil toate sunt metafore pentru adevăr, doar în planul nostru existențial de ego le împărțim în rele și bune, sau te miri ce dualitate.
Respirația este dovada clară că nu suntem separați de mediul nostru (îmi dau seama acum că e ironic, având în vedere că tot respirația este prima care ne face să credem că suntem separați). De asta exercițiul de a aduce awareness pe respirație este unul potrivit.
The more you give it up, the more you get it back. Trebuie să încep procesul de a renunța la Alex (ego) cu totul. Dacă îmi permit să fiu prezent ca om și să mă joc aici în lumea noastră, nu pierd nimic din ce înseamnă spiritual, sau din imaginație, sau din siguranță sau liniște sau control. Dimpotrivă. The more I surrender Alex, the more I allow him to be.
Multe lucruri devin absurde când îți dai seama că nu există separare, dar cred că la astea trei se reduc: să mint, să mă supăr și să fac rău. E absurd pentru că nu mi le pot face decât mie de fapt. N-am cum să păcălesc pe the others pentru că nu există the others. It is all me, the universe. În felul ăsta devine absurd să mă supăr (ceea ce înseamnă să interpretez energia ca supărare și să mă identific cu ea), sau să vreau să rănesc sau chiar să rănesc intenționat.
Și faza e că toate aceste revelații… trebuie să renunț și la ele când sunt în moment și sunt ocupat să fiu om în lumea oamenilor. Mă gândesc la o nouă practică, de a renunța la ego/personalitate sau la ceea ce cred că știu, de fiecare dată când trec cadrul unei uși.
Cât despre jocul oamenilor, aici trebuie să găsesc domenii cât mai specifice despre care să zic povești. Poveștile sunt dureroase, și de asta trebuie să le fărâmițăm cât mai mărunt. De asta, în acest sens, superficialitatea devine spiritualitate, și spiritualitatea devine superficialitate.
If prayer would do it
I’d pray.
If reading esteemed thinkers would do it
I’d be halfway through the Patriarchs.
If discourse would do it
I’d be sitting with His Holiness
every moment he was free.
If contemplation would do it
I’d have translated the Periodic Table
to hermit poems, converting
matter to spirit.
If even fighting would do it
I’d already be a black belt.
If anything other than love could do it
I’d have done it already
and left the hardest for last.
I have a body, but I am not my body. I can see and feel my body, and what can be seen and felt is not the true Seer. My body may be tired or excited, sick or healthy, heavy or light, anxious or calm, but that has nothing to do with my inward I, the Witness. I have a body, but I am not my body.
I have desires, but I am not my desires. I can know my desires, and what can be known is not the true Knower. Desires come and go, floating through my awareness, but they do not affect my inward I, the Witness. I have desires, but I am not my desires.
I have emotions, but I am not my emotions. I can feel and sense my emotions, and what can be felt and sensed is not the true Feeler. Emotions pass through me, but they do not affect my inward I, the Witness. I have emotions, but I am not my emotions.
I have thoughts, but I am not my thoughts. I can see and know my thoughts, and what can be known is not the true Knower. Thoughts come to me and thoughts leave me, but they do not affect my inward I, the Witness. I have thoughts but I am not my thoughts.
Affirmation:
I am what remains, a pure center of awareness, an unmoved Witness of all these thoughts, emotions, feelings, and sensations.
~~~~
Peace and Namaste.
Voi încerca să scriu într-un mod umoristic un dialog între lumea mea interioară și cea exterioară și voi eșua lamentabil. De ce această încercare? În ideea că m-ar ajuta în scop psihoterapeutic, sau să mă cunosc mai bine. Chestia asta a plecat de la afirmația mea că nu înțeleg lumea exterioară. Gen cum funcționează sistemele societății, instituțiile, etichetele sociale.
Păi care-i faza, de ce nu pot crea un dialog? Faza e că nu reușesc să mă detașez. Cred că “by default” mă identific cu lumea interioară. Ce e lumea interioară? E imaginația? Da, cred că da. Dar și emoțiile, sau credințele de asemenea.
Lumea exterioară am zis ce e. Suma sistemelor din societate și cultură. Lumea interioară e formată tot din sisteme? Cred că și ea conține sisteme, pattern-uri. Probabil ambele lumi prezintă habit și novelty. Cred că habit-ul are funcția de formă, iar novelty-ul e esență, sau manifestarea esenței care umple forma până provoacă o ruptură, un breakthrough.
Ok, am stabilit că ambele cam seamănă și fac același lucru. Atunci, ce le diferențiază? Pe una o văd doar eu, iar pe cealaltă o văd și ceilalți. Eu locuiesc în ambele, dar mai mult în cea interioară? Greu de măsurat, însă intuitiv așa ar părea.
De când mă știu mi s-au părut absurde și arbitrare cutumele de la sine înțelese în timpul în care trăiesc, precum căsătoria sau religia.
Cred că, “in the grand scheme of things”, cel puțin subiectiv, eu simt lumea interioară ca esența, și lumea exterioară ca forma. Iar să mă simt constrâns câtuși de puțin, produce o reacție de copleșire și sufocare. Desigur, și libertatea fără margini e dureroasă și halucinantă.
Eu continui să visez: Are dreptate, și corpul face parte din lumea exterioară. Deci lumea interioară este tot ce nu e material și totuși există.
Corect, convențiile prinse de avatar ca niște etichete de hainele ce le cumpărăm, și ele tot pentru lumea exterioară există.
Și totuși, tot ce vedem în “lumea exterioară” este o fabricație a lumii interioare. Există o singură lume de fapt. Să umbli prin lumea exterioară este să umbli prin imaginația ta. Ceea ce e destul de șmecher dacă mă întrebi pe mine.
~~~
Argumentul ăsta aproape că se face singur. Dar, deși și imaginația face ce nu vrei tu uneori, totuși există o mare diferență între cum lumea interioară se supune voinței tale, și cum lumea exterioară nu o face. Se pare că lumea exterioară conține un număr mare de alte egouri, fiecare cu lumea lor interioară proprie.
Asta îmi amintește, lumea interioră are de fapt niște tipare sistemice strămoșești, batute-n cuie. Frica, spre exemplu, cea cu scopul de auto-conservare (individ dar și specie). Eu m-am mai întrebat asta, dacă oare frica și iubirea n-ar fi de fapt același lucru.
Jean-Paul Sartre: Existența precede esența. Adică, semnificația o dăm noi. Întâi existăm și apoi dăm un sens existenței noastre. De ce zic asta? În ideea că frica, iubirea sunt constructe create de om atribuite unor forțe pe care nu le înțelege. Ei bine, eu zic, în acest argument, că ar fi o singură forță de fapt.
Ai putea spune că da, dar frica și iubirea rezultă în tipuri foarte diferite de comportament.
Ok, dar eu zic că ambele caută același lucru: siguranță (safety).
E o afirmație stupidă desigur, dar nu e rău intenționată.
Pe mine mă ajută să văd că are sens să n-aibă sens existența mea.
Cred că e important de reamintit că iluminarea este un proces, nu o destinație, și e ceva ce se întâmplă inevitabil. E vorba despre a asculta, de a îți deschide simțurile pentru a recepționa, iar compasiunea apare ca ceva spontan.
Să folosești gândirea ca o unealtă în acest proces nu este greșit. “Mintea este un servitor bun, dar un maestru prost.”
“Nowhere to stand” zice Ram Dass. Mi se pare atât de înfricoșător. Simt că aș cădea prin materie, de parcă materia stă laolaltă sub controlul meu. O iluzie.
Am văzut că realitatea e goală de fapt, inexistentă, iar asta o simt ca pe o traumă când sunt în formă de ego.
Mi-e dor de stele. Să fiu afară noaptea și să privesc stelele.
Tânjesc în inima mea după comunitate, după a face parte dintr-un trib, dar în același timp mă tem de a fi într-o comunitate.
Vreau să mă împac cu Lumea.
Vine iarna. Contrastul dintre griul rece de afară și timizii aburi.
În ultima vreme ating și depășeșc culmea speranței. Nu există speranță, nu există scăpare. Și totuși în acel spațiu există eliberare. Nu mă mai simt constrâns. Mă simt liber. Dar drumul până acolo e dureros. Și îl fac zilnic de ceva timp încoace.
Și totuși compasiune nu simt. Față de mine, față de oricine.
Compasiunea nu ține de mine, știu. Nu e ceva ce pot controla.
Încă simt impulsuri de distrugere și auto-distrugere.
Nu știu ce să fac cu sau în acea libertate de dincolo de speranță.
Simt că “the other” e posedat de entitatea care e umbra mea, și nu e corect. Iar eu și el suntem de negăsit. Ascunși în adâncuri, protejați de frică, și de frică.
Eliberarea este, în primă fază, despre a accepta situația exact așa cum e.
Cred că semnificația nu ține de noi, și nici compasiunea. “Lucrurile” astea există: compasiunea, semnificația, naturalețea, autenticitatea, esența, iubirea, etc.
Ce ține de noi: Forma.
Noi ce putem face e să lucrăm la formă, iar esența va curge prin orice crevasă, va umple orice formă, chiar și pe cele închise ermetic. Ca apa, va fisura și va pătrunde inevitabil.
Vreau de la început.
Casa asta, universul meu interior, ambele toxice din măduva oaselor lor. Cum pot eu să invit pe cineva aici? Plin de oglinzi negre, lentile convexe și concave ce țin captive entități ce mușcă și zgârie de nicăieri. Cum pot eu proteja pe cineva decât pe toți prin a-i ține departe de mine?
Scrisul mă ajută să respir.
Vreau să omor trecutul.
Ce vreau? mă tot întreb.
Ce descopăr e că… nu vreau nimic de fapt. Nu e nimic de vrut. E doar vrutul, și suferința ce vine cu asta. Vrutul e forma ce ne învață suferința. Dar esența ce animă aceasta formă e aceeași din orice formă.
Oficial, am înnebunit. Râd un râs nebun când mă conține tensiunea. Observ asta, și apoi, știind că această etapă e un pas mai aproape de Acasă, de – Revelația -, observ că mă simt special. Ca și cum o să câștig ceva.
Dar asta e parte din iluzia ce vine cu ego-ul. Deci tot încă nu știu.
Vreau să rezolv, să controlez ceea ce e în afara controlului, care de fapt se rezolvă când renunț la compulsia de control.
O să “drain the battery” azi. Trebuie să practic și să master stăpânirea de sine. Asumarea (umbrei). Să îmi conțin emoțiile, impulsurile, compulsiile, obsesiile.
De ce trebuie să fac asta? Sincer, pentru că asta trebuie să fac.
Totuși mi se pare important de mentionat că unele lucruri trebuiesc făcute de unul singur, dar altele împreună. Spre exemplu – mersul Acasă – se face împreună.
Ce forme poate lua mersul Acasă?
Cea mai mare problemă pe care o am e timpul. Rar se comportă cum vreau eu, și aproape mereu e prea puțin. Aproape mereu când vreau să fie mult e puțin. Timpul e, tot mai clar, legat de spațiu, și invers. Superstiția joacă și ea un rol în această ecuație. Ce vreau s-a întâmplat deja, dar totuși am rămas cu vrutul. Și astfel, vrutul plus nimicul rezultă într-o suferință absurdă.
Orice credință este „a leap of faith”, dar – „not all leaps of faith are created equal”, iar eu am niște credințe bizare. Ceva mă face să cred în lumea formelor despre care vorbea Platon – „the tree-eness of trees”, frica în forma ei pură, iubirea în forma ei pură, și toate formele fără contururi în formele lor pure. De ce cred așa? N-aș putea să vă spun pentru că nu știu.
Vorbitul cu ceilalți oameni. Asta aș scoate în mod regretabil din existența mea, și-apoi aș suferi fără dubiu, ceea ce probabil e mult mai bine, cel puțin din două privințe; unu că nu aș mai avea de a face cu oameni, și doi că aș trăi ceva fără dubiu. Ce lux, să trăiești ceva fără dubiu.
Și totuși mereu simt ceva evident ce nu pot descrie.
Până una alta, sunt om, și personal stau prost cu memoria, și îmi doresc atât de mult să nu greșesc încât uneori am impresia că vrând asta mai multe greșeli fac decât mi-au fost predestinate.
Măcar o săptămâna aș vrea să fac „confidence” religia mea. Și dacă îmi permit măcar o altă clipă de idealizare, mi-aș dori să trăiesc restul vieții mele cu inima deschisă, mai ales acum, că am învățat cum s-o deschid.
Și aproape că e mai ușor să o deschid când sunt și ceilalți, idioții, care de altfel nici nu mă cunosc cu adevărat, și sunt prea ocupați să nu se cunoască nici pe ei înșiși, decât e s-o țin deschisă, sau s-o deschid când sunt doar eu. Oare aici am de lucrat în perioada asta? S-o deschid și când sunt doar eu?
Mă tem să nu fiu prea plin de mine, prea obositor, prea mult. Timpul e prețios și pentru ceilalți. Timpul, această iluzie constrânge, mă constrânge așa de convingător. Și până la urmă ce vreau? Să fiu liber, să simt cum curg.
Așa absurd, trebuie să alegem să trăim când știm că murim.
Relațiile sunt cărămizile realității în care trăiesc. Schimburi unilaterale, mutuale, cu semnificație sau goale. Forme fără contururi, închise ermetic.
No adversity is the hardest of all adversity
I see every adversity as a sample of death
As I approach it
And as a sample of birth
As I’ve already went through it
I fear death just because it’s far away
I fear I won’t be ready
For the light of the end
I fear
I mirror fear
I fear myself
I don’t know myself
Beyond that, is the promise
Of meeting Oneself
And of disappearing altogether
Mă simt dezgustător. Vreau să cad în gol. Vreau să mă deschid și să mă dizolv. Vreau suferința să se oprească. Mi-e rău, vreau să vomit. Azi am simțit lipsa ieșirii afară la plimbare. Sentiment de vinovăție.
Iată că încă scriu, și-i seară. Nu mai beau cafea, nu mai fumez țigări sau iarbă. Nu trebuie să plec nicăieri, și nu trebuie să vină nimeni. Ce ușurare!
.
.
What if I’m an asshole?
.
I have an anger problem.
I feel depressed.
Observ o teamă de a cădea în abis. O anxietate irațională că voi cădea prin materie.
Vreau să creez!
Care e mesajul meu către lume? Nici nu cred că am ceva de zis.
.
I just wanna be seen.
.
O să stau aici până când Adevărul mi se va arăta ca evident!
.
Sunt oare o persoană egoistă?
.
“Către mai puțină suferință.”
Vreau asta?
Da.
De ce?
M-am tot întrebat dacă vreau asta. Nu eram convins.
Recent am fost inspirat de două conversații să privesc Iluminarea în alt mod. Nu ca un punct la care ajungi.
Așa cum Big Bang-ul nu e ceva ce s-a întâmplat, ci e ceva ce încă se întâmplă, sau așa cum o discuție globală nu urmează să se întâmple, ci se întâmplă de foarte mult timp deja, de când ca și specie gânguream, în același fel Iluminarea este un fenomen în cadrul căruia suntem mereu.
Sunt aici ca să am experiența de a fi om. Frica, furia, îndoiala, vina, rușinea sunt parte din mine, și cred că mereu vor fi. Ideea e să nu mă identific cu ele, și să nu reacționez, ci să le simt și să răspund.
Parte din a fi om mai conține și: iubire, tristețe, doliu, singurătate, invidie, gelozie, comparare, resentimente, posesivitate, greșeală, nostalgie, fantezie, dorințe, impulsuri sexuale, durere, suferință, sănătate, boală, bătrânețe, moarte, anxietate, obsesii, ruminații, renașteri, inspirație, frumusețe, creativitate, prietenii, conflict, încredere, iertare, neîncredere, nepăsare, familie, reușite, pasiune, plictiseală, blocaje, confuzie, rezistențe, proiecții, momente de claritate, sinceritate, minciuni, momente de curaj, alegeri, ezitări, procrastinare, miracole, noroc, generozitate, responsabilitate, împlinire, momente de bucurie, speranță, credință oarbă, disperare, ușurare.
Cu ceva timp în urmă făceam argumentul că întrebarea “de ce?” e prea vagă și în principiu inutilă. Dar atunci eram fixat într-un alt fel de mindset, unul care privea lucrurile la modul lor absolut. Căutam sens și mă enerva că întrebarea asta nu aducea după ea un răspuns clar. Între timp am găsit alte întrebări care dezvelesc strat cu strat sensul ăsta misterios care se dovedește a fi unul mai de grabă personal decât universal. Într-un fel eu și sensul jucăm poker pe dezbrăcate, dar despre asta în altă postare.
Acum mă interesează cum să fac mai bine să fiu aici acum, să joc jocurile vieții, și poate chiar să mă bucur din când în când de acest proces. Pentru asta am descoperit că cel mai bine funcționează 3 întrebări. Prima este “what?” care practic alege jocul. A doua este “why?”. Și a treia “how?”.
Să zicem că “what” – ul e să integrezi un obicei sănătos nou; să zicem că obiceiul e să îți pui aceste 3 întrebări mai des. Why? Aristotel a spus că “we are what we repeatedly do”; deci acesta poate fi de ce-ul tău, poti începe de acolo, dar ideal e să fii cât mai specific, e ceva personal. Sau, de ce să faci un obicei din a pune aceste întrebări? Pentru că răspunsurile la fiecare dintre ele se schimba odată cu contextul, trecerea timpului, sau odată cu tine. How? Cum o să faci asta? O s-o faci la mișto? Cu intenție? Te judeci dacă într-o zi nu faci ce ți-ai propus sau te tratezi cu compasiune? Cu încredere? Cu ușurință? Cu strictețe sau intuitiv?
Am practicat să iau în considerare aceste întrebări și vreau să dau un exemplu personal cu care m-am surprins. M-am surprins să văd că eu puteam să răspund atât de specific și personal la aceste întrebări pentru că în trecut obișnuiam să fac tot felul de what-uri fără măcar să mă întreb de ce (eram prea ocupat să vin cu răspunsuri care să satisfacă întrebarea “de ce toate astea?” – întrebare veșnic înfometată) cu atât mai puțin și cum.
Puțin din trecut. În urmă cu un an și jumătate am decis “o să încep să alerg”. Atunci nu ma gândeam eu că e important pentru mine să îmi pun anumite întrebări, dar știam esența motivului pentru care făceam asta. Pentru că nu știam ce altceva să fac. Îmi oprisem viața și admisesem că “habar n-am ce fac.” Am tot alergat de atunci. Luna asta m-am provocat să alerg 20 km – What-ul.
Why? De ce fac această alergare? Îmi place cum mă simt după efort mare depus. Simt că descopăr lucruri despre mine prin această activitate. Și vreau să descopăr lucruri despre mine pentru că simt împlinire atunci când reușesc, e ca hrană pentru suflet. Vreau să cultiv un stil de viață sănătos. Obțin o stare de claritate mentală ce mă ajută să manageriez cu succes îmbârligăturile psihice și emoționale. Pentru că îmi doresc relații bazate pe sinceritate, deschidere, responsabilitate. E o metodă de a îmbunătăți uneltele pe care le-am dobândit, unelte care mă ajută să descopăr tot mai clar cine sunt, cine vreau să fiu, valorile mele, caracterul meu. Mă simt mai puternic, mai curajos, mai umil. E mai util decât să stau degeaba sau să mănanc nesănătos, gen chipsuri. Burn the old, make space for the new. Sweat the bullshit out. Va fi soare afară (în ziua respectivă). Fac ceva incredibil, ceva ce eu simt că era against the odds for me to do.
How? Cum o să fac asta? În ritmul meu. Ba încep chiar mai încet. Respect întocmai ce mi-am propus: 7 cu 3, 7 cu 3 (7-alergare ușoară, 3-alergare rapidă), chiar dacă mintea îmi zice “hai mai repede” sau cine știe ce, sau chiar dacă îmi zice “hai mai repede că se uită ăștia și te vor critica că alergi încet și vor râde ori cu voce tare ori în sinea lor”. Concentrează-te pe respirație. Lasă mintea să zboare și privește gândurile, fie că aleargă și ele, fie că se aștern, fie că se dau creative, sau ce mai fac ele. Cred că imaginea lui Bruce Lee, aducerea ei în centrul Inimii, și a celor câteva cuvinte în Spațiul Minții mă vor ajuta cel mai mult să dobândesc how-ul pe care îl doresc. Cu atenție și compasiune față de corpul meu. Cu întrebarea “ce contează pentru mine?” Cu credință. Cu “letting go of how it all comes to pass.”
Și dacă nu v-am convins, dau share la acest Ted Talk care punctează importanța lui How în viețile noastre.
“Our how is the expression of our why in our every what.”
~ Shannon Lee
“Oh, Lord, make me pure,
but not yet!” – Robbie Williams
Mă gândeam la dependență. “… Când n-avem ce face, când stăm pur și simplu și nu ne gândim. Când e frig, când e cald, când e prea strâmt, când e prea larg. Orice ar fi, oricum ar fi, e 100% valabil să știi, e prea mult, prea puțin, prea mult” – Alexandru Andrieș, Prea mult, prea puțin, prea mult. Atunci cât? Deloc? Păi și cum mai tolerez viața?
Mai dau un citat: “fără vicii am fi doar niște roboți” – Cheloo cu Bitză, Vicii. (Am testat ipoteza și încă nu i-am demonstrat opusul.)
Dându-mi seama că nu știu unde mă duc, și că drumul pe care merg s-a bifurcat prima dată acum mult timp, acolo unde ceva mi-a scăpat, am decis că exageram cu consumul substanțelor și mai ales cu modul iresponsabil în care o făceam și îmi “trăiam” viața.
Așa că m-am abținut de la consum. Am cumpărat cartea lui Russell Brand – 12 Steps (m-am oprit undeva între pașii 8-9). M-am apucat de yoga, meditație, psihoterapie, alergat, mai multe, și curând mi-am dat seama cât de mult rău îmi făcea tutunul, ceea ce mi-a ușurat și sacrificarea aspectului cool ce vine cu o țigară aprinsă în mână.
Dar la ce servește dependența? Păi, orice dependență caută să umple un gol, și cam toate reușesc asta, pentru moment.
Eliminând pe rând dependențele evidente, am început să observ și altele care erau acolo de mult, dar și altele care se formau chiar în fața mea.
Dar o revelație mai profundă am avut-o recent. Cred că a venit într-o serie de sclipiri, ce abia acum și-a găsit concretizarea în cuvinte în mintea mea.
Practicile astea enumerate mai sus te ajută să construiești ceva durabil și rezistent, dar îți dau doar una din cărămizile astea magice pe zi.
Și când a venit ultima cărămidă din blocul ăsta, am înțeles că, într-un mod mai profund și subtil sunt dependent de identitatea asta.
Cine știe de când ma tot droghez cu aceste multe părți din identitatea asta care, poate cândva ma proteja, dar acum nu mă ajută și nu îmi mai servesc.
Câteva exemple de convingeri pe care le am despre mine, care, pur și simplu, e posibil sa nu fie adevărate, dar pe care mi le injectez în sânge:
– că sunt victimă;
– că nu știu ce să vorbesc cu oameni;
– că sunt deprimat;
– că sunt furios;
– că sunt “trapped” ;
– că nu pot;
– că sunt cineva care moare.
Și, ok, una e să te lași de fumat, deși al dracu de greu, dar să pui capăt acestor părți ale identității tale care au o minte a lor și își fac treaba de a umple marele gol care în esență ești… E cu totul altceva.
Pentru mine tot timpul a fost un fel sau altul de totul sau nimic. Poate e ceva ce dependenții cu acte în regulă au în comun. Fără jumătăți de măsură.
Ei bine, cu revelația asta jocul s-a schimbat, miza e alta.
Alt lucru pe care ai să-l auzi la mulți dependenți e că ei știu destul de clar că nu se lasă pentru că nu vor să se lase, și că se pot lăsa doar când și dacă vor dori. Și pot confirma în cazul meu. Când “aș fi vrut” (a se citi aș fi vrut să vreau) să mă las nu puteam, când am vrut m-am lăsat.
Să încetez consumul acelor părți ale identității, nu doar că nu știu cum, dar ridică niște întrebări ale căror răspunsuri sunt dincolo de orizont. Aș fi vrut să aflu câteva dintre ele.
Până atunci, mesajul meu este: “Oh, Lord, please make me pure, but not yet!”
Oricum, poate că dependențele sunt parte din experiența umană, și într-un fel inevitabile. Poate că e responsabilitatea noastră să devenim obsedați și dependenți de, ei bine, de acele ritmuri care ating coarda semnificației din noi.
Câteva învățături și adevăruri personale pe care le-am acumulat luptând pentru viață pe frontul depresiei și al disperarii în 2018:
Luna asta “practic” înrădăcinarea. Cel puțin încerc. Mai de grabă explorez ce înseamnă acest Grounding. Fac un efort să fiu conștient de Pământ , să stau pe picioarele mele. De când mă știu am fost cu mintea-n culori, gândul mi -a fost zmeu, iar sfoara – imaginară. Rădăcini? Nici nu mi-a dat prin cap. Cică a fi înrădăcinat e legat de sentimentul de siguranță, de a îți accepta vulnerabilitatea, aș adăuga și acceptarea karmei moștenite, acest momentum al trecutului, al străbunilor. Mulțumesc Subcarpați, muzica voastră mă-mbrățișează ca o fașă , mă conectează la Copac, mă face nemuritor, cristalizează crisalida din care mă renasc cu un singur play. Sunt pe deal, cad de-atâta timp că nu sunt sigur dacă cad, Pământul se ridică să-mi susțină spatele, zâmbesc și respir ușurat. E dimineață.
Primavara trecuta ma renasteam, dupa ce Iarna mi-a adus mult dorita si ceruta Moarte. Am primit si noul nume dar si bagajul karmic al vietii precedente. Nu era vina mea, dar era responsabilitatea mea. Acum e timpul unei noi renasteri. Despre ce va fi viata asta? Cea trecuta, imi amintesc, la inceput, Uimirea, si mai ales sunetele. Inchideam ochii si Ascultam – vantul, animalele, ecourile, ritmurile, vibratiile, Inimile, Plamanii, Prezentul, vulnerabilul si puternicul Prezent. Vulnerabilul si puternicul Inceput de Drum. Poate despre asta se va dovedi a fi viata asta, despre a practica a fi la Inceput de Drum. Ascultam Ceea Ce Era si deveneam Ceea Ce Era, deveneam exteriorul la fel de mult pe cat eram interiorul. Ascultam si eram ghidat. Vreau sa onorez sunetele Primaverii si ciclicitatea Naturii, si sa dansez impreuna cu Universul. Luna aceasta, Luna Martie, o sa practic Ascultarea, ascultarea pura, fara interpretare a Ceea Ce E, si invit, cu smerenie, pe oricine citeste si cauta un val sa faca la fel. Ne vedem Acolo!
Responsabilitatea mea principală este sa fiu prezent in viata mea. Sa imi asum lucrurile pe care le-am facut. Sa fiu prezent in corpul meu, sa simt emotiile si senzatiile ce trec pe acolo. Sa ma fac auzit, sa imi cer dreptul la spatiu pentru a ma face auzit chiar si cand trebuie sa spun ca imi pare rau, chiar si cand simt vina, chiar si cand sunt aproape convins ca nu voi fi inteles sau ca mesajul meu nu va fi inteles. Poate ca nu va fi inteles pe loc, dar cu timpul, cu context, cu credinta, un sens comun tot va capata.
Poate ca familia mea nu e cea mai buna la a asculta. Poate nici vechii prieteni, nici viitorii, si poate in general noi oamenii nu prea stim sa ascultam. Dar responsabilitatea mea este sa ma fac auzit, indiferent cum suna.
Poate ca orasul asta stupid e plin de oameni plini de frica plini de mecanisme care sa nege frica ceea ce doar o trezeste pe-a mea. Dar responsabilitatea mea este sa ma fac auzit. Sa spun tare, raspicat ce vreau.
Poate ca totul o sa mearga prost. Poate ca totul o sa fie bine. Asa a fost intotdeauna. Si cand evadam in fantastic, si cand lucram in banal. Dar si banalul e plin de magie, imi faceam griji degeaba. Universul e tot acolo, doar ca in loc sa vorbesc despre el, acum vorbesc cu el. Multe s-au schimbat. De cand m-am lasat de droguri mi-am dat seama cate alte dependente subtile ma guverneaza, programate de nevoi neimplinite ale copilului interior sau chiar programate de sistemul de operare numit cultura. In plus le vad peste tot la oameni noi cu care interactionez sau oameni pe strada in modul in care interactioneaza intre ei.
Ce mai e nou? Pai spun „da” cand simt ceva, in loc de „nu”. Beau apa si respir oxigen. Vorbesc cu plante si animale. Ofer respect ciclicitatii lucrurilor. Nu-mi uit ideile. Meditez, fac yoga, alerg, petrec timp de calitate cu mine si invat valoarea odihnei. Ascult ganduri in loc sa gandesc ganduri. Nu mai vad atatea filme, nu mai ascult atata muzica, nu ma mai privesc atata in oglinda sau in ferestrele masinilor (desi toata lumea stie ca acelea te reflecta cel mai aratos). Invat sa cer ajutorul dintr-un spatiu al asumarii. Invat sa fiu prezent in viata mea. Nu mai e necesar sa vad magie ca sa stiu ca exista magie.
What a piece of work is a man
how noble in reason,
how infinite in faculties,
in form and moving how express and admirable,
in action how like an angel, in apprehension how like a god,
the beauty of the world, the paragon of animals!
And yet to me what is this quintessence of dust?
–Hamlet, II. 2
“And still, after all this time,
The sun never says to the earth,
“You owe Me”
Look what happens with
A love like that.
It lights the Whole Sky”
~ Hafez
“Out beyond ideas of wrongdoing and rightdoing,
there is a field. I’ll meet you there.
When the soul lies down in that grass,
the world is too full to talk about.
Ideas, language, even the phrase “each other”
doesn’t make any sense.
The breeze at dawn has secrets to tell you.
Don’t go back to sleep.
You must ask for what you really want.
Don’t go back to sleep.
People are going back and forth across the doorsill
where the two worlds touch.
The door is round and open.
Don’t go back to sleep.”
by Marcia Lee Anderson
We multiply diseases for delight,
invent a shameful want, a horrid doubt,
luxuriate in license, feed on night,
make inward bedlam — and will not come out
Why should we? Stripped of subtle complication,
who could regard the sun except with fear?
This is our shelter against contemplation,
our only refuge from the plain and clear.
Who would crawl out from under the obscure
to stand defenseless in the sunny air?
No terror of obliquity so sure
as the most shining terror of despair
to know how simple is our deepest need,
how sharp, and how impossible to feed.
If Ernest Becker’s idea about the denial of death is true, then religion is a mechanism to avoid the angst that is knowing one will die. An explanation for why groups of people of different religions (culture, whatever) over the history get in conflict is this: I’m a self-conscious Christian aware of my mortality. My God tells me I’m more than that and I will live forever. My God must be true. You’re a brutal filthy Viking. Odin? You must be mad and will probably burn in hell. Your God can’t be true as it would mean mine is false and I burn in hell? Yeah, right. No, Sir. No, Lord. At the very least my God is better than yours and I will prove it by kicking your ass. Sheldon Solomon and 2 co-researchers had some interesting findings. They discovered that no matter what ethnicity or religious operating system people were into, when reminded of their own mortality they tended to hate more a different religious group, by either being more open towards bombing another country, or by preferring that particular group not to move to their neighborhood. And they were more convinced of their religious paradigm. Atheists reacted the same way to the stimulation of unconscious anxiety about death, just as much as fellow theists. Actually, it seems that Buddhists were the least affected by it. More research is needed, you can imagine. But if all this is true, there could be a way in which religion can “save” us, or help us, and I feel like it is not that farfetched from the realm of possibility, actually, it looks like we are heading towards it. I believe it is by coming up with a story that unites us globally, universally. And it is with the return to the individual, with looking inside and feel empowered by the knowledge that you are God, and everyone else, everything around you is also God.
~ Psychopomps (from the Greek word ψυχοπομπός, psuchopompos,
literally meaning the “guide of souls”) are creatures, spirits, angels, or deities in many religions whose responsibility is to escort newly deceased souls from Earth to the afterlife.
Stretch your wrinkles and your riddles and see.
Become it. Let be.
Between the Worthing and Newhaven shining Bright,
one will be twin.
The other will go and play with form,
but in every speck of dust the wind enacts,
history will break the mask and he’ll remember to forgive.
Be brave and give.
Give in, and Out returns the favor.
The ground rocks reflect into my walking eyes –
“the happening occurs not! in a one-man show” – one step.
And like I promised, I will be right back.
The space in between the twins.
Underneath these words is all that matters.
The beautiful words that the All matters out into existence
are for you to find your way in.
In the next play, you can sing them back to us,
and we’ll all dance until it stops.
~ Satyam shivam sunduram – The Truth, The God and The Beauty
O idee pe care o dezvolt de ceva timp e despre spațiu. De tot felul. Dacă te uiți în univers e mai mult spațiu decât materie. Apoi e mai multă materie și energie neagră decât universul vizibil. Apoi în comunicare și spațiul mental. O dată frecvența cu care comunici cu cineva. Și apoi, spre exemplu, am o prietenă cu care vorbesc într-un mod unic. Când am cunoscut-o mi se părea așa ciudat, că face niște pauze lungi când prezintă o idee. Acum m-am obișnuit, iar prin asta învăț și îmi explorez ideea. Dar la început nu știam dacă mai zice ceva sau nu. Treceau 10 secunde și apoi continua. Am tot observant când vorbești cu cineva se crează spațiul ăsta comun. Și dacă lași mereu să fie mai mult spațiu decât conținut, totul e mai natural și clar, poți avea insighturi și poți articula idei pe care de altfel nu poți. Cunoști acea liniște plăcută pe care o împarți cu cineva, sau conexiunea ce o simți cu cineva în ciuda distanței temporale și spațiale. Tot acolo se crează concepte de natura magicului, precum sincronicități, dizolvări de granite, quantum entanglements, accesarea dimensiunilor mitologice, spirituale. Mai mult de atât, poate ai observant și tu, vampirii de energie de obicei vorbesc mult, și abuzează spațiul ăla comun. Sunt și vampiri mai experimentați care nu necesită actul vorbirii. Dar keep în mind că nu e ceva rău să fii vampir. În ideea că la bază toți suntem același lucru, și fiecare din noi uneori suntem vampiri, uneori nu. Cred că la baza acestei manifestări stă frica. La celălalt pol e iubirea, care în același timp reprezintă și combaterea oricăror obstacole. Și vampirii merită iubire de altfel, și narcisiștii, și criminalii, și toți. Fundamental cel mai real lucru pe care îl știu e că nu știu nimic. Datele într-adevăr arată că frica e utilă și a fost. Asta nu înseamnă că nu putem evolua în alt fel de ființe. E prea greu pentru creierul meu mic să înțeleagă. Odată cu spațiul creat de liniște se pot observa și comunica, din spațiul interior, ideile care contează cu adevărat, și depășirea celor de complezență. Se dizolvă acele filtre care deformau autenticitatea și spontaneitatea, rezultând într-un izvor liber al afecțiunilor emoționale ale inconștientului personal, cât și al arhetipurilor mitologice ale inconstinetului colectiv. Marele teatru în care jucăm nu ar fi posibil fără spațiul prin care entitățile îmbracă personajele care suntem și noi. Am mai vorbit despre această dedublare între actor și personaj. Suntem conștiință când manifestăm. Suntem conștienți când privim în oglindă. Actorul manifestă prin personaj, iar realizându-se dedublarea, actorul devine și rămâne observator. El nu se poate vedea sau defini. El este. Miza bătăliilor a fost întotdeauna spațiul. Dar unele lucruri sunt contraintuitive. Astfel, în cazul personajului meu, cred că lecțiile pentru care sunt aici să le învăț sunt răbdarea și iertarea. Actorul este compasiune. Dar toate astea sunt redundante în cadrul piesei de teatru. În acest cadru lucrurile stau simple. Întrebarea principală fiind, ce vreau? Vreau să mă bucur de corpul meu, să fiu conștient de el, să mă mișc, să fac sport. Vreau să fiu present în medii și spații în care pot reflecta cu sinceritate. Vreau să devin mai bun la scris. Vreau să învăț din terapie. Vreau să găsesc învățători. Vreau să fiu mai deschis și mai drăguț cu oamenii din jurul meu.
Hmm. Știi ce mă gândeam acum? Dacă tot ce e pe pământ, ce numim viață, la baza e fiinta/organismul/conștiința Pământ. Și poate noi vedem alte animale și alte organisme pentru că vibrăm la o anumită frecvență care de fapt e un limbaj. Și ne uităm prin cosmos și cică nu găsim altă viață pe alte planete dom’le. Dar mă gândesc poate absolut toate planetele au viață și diversitate în același mod ca pe pământ care vibrează fiecare la altă frecvență care de fapt e un limbaj. Ai putea afirma “nu există dovezi că ar exista viață inteligentă pe altă planetă.” Dacă privești o planetă ca o persoană umană, iar viața inteligentă de pe planetă ca conștiința persoanei. Și iei în calcul că una din problemele pe care încă le avem aici pe pământ e faptul că nu poți măsura conștiința, nu o poți demonstra, verifica, decât la propria persoană. Atunci Pământul pare o planetă care abia învață să vorbească, e timidă, și un pic egocentristă sau paranoică cum că celelalte planete n-ar fi reale cum e ea. Oamenii nu pot trăi fără mister. Astfel revin la idea necesității evoluarii limbajului. Cu siguranță trebuie să evolueze în ceva ce nu ne putem imagina încă. Ce-mi place când descopăr că în fiecare epocă ne-am imaginat până dincolo de ce putem concepe, și am încercat să intuim viitorul. Dar nici măcar un indiciu să nu fie către acest misterios nou limbaj? În metafora de mai devreme a planetei noastre, oare societatea ce ar reprezenta? Deși ne excludem în explorarea noastră, suntem totuși deajuns de maturi să vedem că și noi suntem natură, și ce creăm, fie că sunt plastic sau roboți, tot natură e. Dar chiar și așa nu poți să nu faci argumentul că ieșim în evidență și avem un comportament ciudat și atipic. Clădirile nu prea vorbesc prezentul. Precum și cimentul, luminile artificiale, și lista poate continua mult. Vreau să îți amintești ce simți când ești în natură, cât de ușor se întinde awareness-ul tău până la orizont, cum te creezi relativ la mișcarea stolului de păsări în timp ce respiri prezentul în plămâni. Conexiunea e directă, iar înțelegerea transcede cuvântul. Câmpul asta morfic ce crează întâmplarea fie că privești de la umbra unui copac ce ti-e prieten, fie că te afli în fața unui prădător ce ti-e inamic. E limba prezentului care nu cunoaște minciună, sau plictiseală sau corupție, și lista poate continua mult, în schimb regulile sunt clare, senzorii calibrati. Absența feedback-ului aduce împlinire singuratică, iar între clădiri e încetinit până la îndoială. Îți amintești când ai început viața, ce ai făcut prima dată? Te oprești vreodată? Îți umpli existența cu iluzia controlului din cauza că nu poți cunoaște nici sfârșitul? Te asigur că la început ai îndrăznit. La fel a făcut și universul, care tot tu ești la baza. Totul e muncă în progres. Iar asta e ceva ce avem nevoie să integrăm în mentalitatea fiecărei culturi manifestate de planeta care suntem. Cândva era un tot-nimic ce privea un canvas infinit. E atât de perfect, dar nu-l înțeleg, e misterios și necunoscut. Vreau să comunic cu el. Și tot-nimicul îndrăznește să pună prima pată de culoare, și se aruncă pe tripul asta de reajuns la perfect. În infinitatea acestui feedback loop de neoprit, din când în când mai spune “îmi doresc să nu fi zis primul cuvânt”. Poți să-l condamni? În o asemenea infinitate tu nu te-ai îndoi de tine? N-ai fi confuz? N-ai fi fascinat de frumusețea misterului? N-ai uita? Nu ti-ai aminti? N-ai inventa reguli? Nu le-ai învăța? N-ai profita să manifești și să simți tot? N-ai fi fiecare și toate personajele create? Nu ai lăsa o parte din tine în fiecare loc? Și n-ai lua-o de la capăt odată recreat perfectul?
Tracing the essence and how an image is communicated with tones of details and specific, reinterpreted with the same tone of details and specific, but most likely not exactly the same. So what makes the sensation of understanding? Are the words the building blocks of that image? Is there an essence in it? Is it possible that the unspoken is the essence? And what is the message? Do we really tell different things? Or just one thing? What’s that thing? I would bet on it being “I love you. Tell me a story”. That’s what we always say regardless of the choice of words, or colors, or sounds, or dance, and so on. The choice of words, colors, sounds, or dance is the story itself and it’s replied to with the same “I love you. Tell me a story.”
Have you ever questioned who you are? Scary feeling, right? To define yourself is to limit yourself. It’s a weird feeling understanding that you are nothing and everything at the same time. But maybe I’m getting ahead of myself. I tend to make it complicated, my exploration. But one time a friend answered this question with things like “the music I like, the movies I watch” and I found it a pertinent point of view. Usually, the ego needs defining. What’s your take on the ego? Should it be dissolved? Or should it be just tamed? Do you think asking a question like this sets a lot of egos in defence (as a natural mechanism), I don’t know, maybe altering answers, maybe speaking to a more personal degree of the self, as opposed to asking about the nature of the universe – which would be seen as more external? Like “What makes you you?” and the ego goes “Me me? Wait. Am I in trouble?” As far as you’ve seen, what speaks to an individual strong enough so that the energy of that idea becomes a path of dedication to humanity? What I’ve noticed watching Ted talks, got me this idea: something that the individual struggled with and overcome. For example, someone bullied for being gay took it as a mission to help gays get out of the closet; or someone who had cancer got into helping cancer research. Krishnamurti defined the ego as the desire to become, the drive being of a pulling nature, whereas others argue you are defined by the series of events that brought you here, more of a pushing nature. Hmm, this reminds me of Theseus’s paradox that raises the question of whether an object that has had all of its components replaced remains fundamentally the same object. If the events change you on all levels over time, what stays the same? Isn’t life about carrying a message from the child you were to the old man you will be? It’s hard to see clearly. A lot of “awaken” people got there after deep depression. But “awaken” people from Buddhism for example didn’t need suffering. (I put it in quotation marks cause that’s a whole different topic). I tend to believe that “being awaken” doesn’t mean lack of sadness. Actually doesn’t mean lack of anything. Means accepting all feelings and emotions. Do you guys find tiring playing the roles of society? Why is that? But let me ask you this. Tell me if you relate. When I was a kid I saw adults as…adults, and I now realize I’m kind of the same kid. And people I know are kind of the same kids, right? How do you feel? Adult or the kid?
What is the universe? What is infinity? The greatest mystery there is, right? We’ve already established the mystery of life is not a problem to be solved, but a reality to be explored. But what are the main engines of the exploration? I would propose two, remembrance and experience, while imagination is the ship. Infinity is such an abstract concept, one would think we’re obsessed with coming up with things impossible to grasp. What would we do if we knew we know everything? No more stories then. What we don’t understand, which is everything, we tend to describe with a story that starts somewhere and ends seemingly in another, and the only thing that misses from it is the object itself, the story being the surface line of the form you are describing, the only thing that changes being the subject, you, the point of view. I know, I know, makes no sense. Well, what’s funny is that this infinity, the everything, is something with no start and no end. Often a paradox, I find. One can feel the infinite in a single moment, but unable to articulate. Consciousness loves stories. Makes more sense for the infinite to be linked and equal to the moment. It’s just another concept of the universe, and the universe, you’ve seen it time and time again, you exploring freak, seems to be based on paradoxes. Anything exists only in relation to something else. That’s what relativity is. That’s why Einstein was a goofy kid character. Madness I tell you. Math, I’ll give you that, and all science, religion, languages, describe faithfully, as true as the needle to the pole. Pretty impressive, right? But they describe. Nothing explains, everything just describes. It’s all just language. Asking “why?” is the most stupid and useless question there is. You might argue without it we wouldn’t have a lot of answers. But I argue all the answers came from the question “how?”. Our language is very limited. Take the concept of “why”. Some people place the answer in the past, others place it in the future, it can be in the present. I believe all is true and much more. If I really had to answer the obsessive question of our species, I’d rather put it in the present, which is what I would choose in the context of my own subjective life, as it offers me the relief of serving my purpose by doing what I am doing. “Why are you doing what you’re doing?” “Because I’m doing what I’m doing”. But the main argument I consider, holds this assumption that there is cause (and effect) that comes along with this “why?”. If there’s a cause, there must be a primordial cause, which means infinity begins, which means it must end, which means the infinite is finite. Which begs the question what is outside the finite? There’s not much I know. But one thing I pretend to know is that doing the reverse of what you did does not stir you back to where you started. You have to make your way forward through the matrix.
If the Earth peoples, if we are part of the planet’s point of view, then it seems to me that the astronaut overview effect is the earth tripping, having an out of body experience, gazing at itself from outside. What an out of body experience seems to do is recontextualize the self. So, I’m thinking as a possible answer to the question “what would happen if all people on earth were physically in the same place, at the same time, mindfully?” is, maybe it would lead to a kind of collective out of body experience, from which a result could be this re-contextualization of the collective self, bringing clarity as to what new cultural narrative we need (or is looking for us). No great story is ever written. All great stories are rewritten. This is a call for all writers out there. We have a responsibility to write a better story of humanity, one that unites us; for all those who are not read, keep rewriting your inner story, paint it, sing it, annoy the rest of them, create wormholes, powerful loops, risk vulnerability, fully shape the truth in lying words, sell valuable facts, artefacts, monuments, logo architecture. Being an artist is like being the owner of a shop. Every day it’s your job to open the shop. Some days nothing happens. But other days it is buzzing with activity and people. But those days, when it happens, don’t exist if you don’t open the shop. Overcome resistance, like the warrior you are, summon the muse; by doing the work. Overcoming this resistance is the war of art. Exploit feeling being born too early or too late for your time, but also feeling lucidly present. The artist is not good at following order, he is order following chaos. Risk. There’s a reason why they call it a long shot. Cause it has the power to shoot longly. The universe is like a planet with one tiny continent, one land, an island. There are the end and the beginning. Most people are in the ocean. It is the artist that has backstage pass to the island. And remember, what happens in one world, echoes in another.
Everyday normal guy. I believe I’m doing well in life. Managed to not kill anyone, managed to not get killed. I’m on track with the main plan, don’t kill yourself, grow old. Can’t really figure it out where this begun or what started it, what changed our attitude towards reality from it being a mystery to be enjoyed to one of a means to an end. What happened to exploring for the mere joy of it? I do not know. And we stumbled upon many philosophical questions. But what I believe to be the main thing we need to focus our attention on is this duality. Is it good to have bad? Is it enough to have only good? How can we make the right choice all the time, and is that possible at all, considering, you know, our ignorance. My head hurts just trying to wrap it around questions like that. What happens time and time again is this. We explore, discover, invent, use it for bad, use it for good, repeat. So is there really something wrong about the world that needs righting? And is it really of any use to suppose there is something wrong, considering no one man can even grasp the whole world? Doesn’t it come down to the small choices of every individual? Do good deeds sum up to good outcomes? How much are we slaves to context? Are we? And if so what does it mean? Are we just characters in a massive theatre in which energies like power, love, good, bad, put on a show? Do we really want a show called Utopia? I think I do, but do I? Who’s to say we aren’t in it just dreaming? Wheather we construct or deconstruct noospheres, the pattern of the hero’s journey is projected or observed. Every movie, thought, song, the structure of a day, of a year, falling in love, going to work, taking a shit, it’s all a hero’s journey my friends. Are you? My friends… My enemies? My reward? My community? Are you me entertaining myself? The great Conundrum I guess. See? If I were to subscribe to my philosophical ideas, which I don’t, I would say, people of Earth, before we do anything else we should all stop and figure this out, decide to do only good, word of honor. Or not, you know? We can decide we all do what we feel, but if you kill me I promise not to hate you. Except, the truth is, I don’t know if that’s the way to go. I don’t know if there’s something wrong with the world and sure as hell can’t do anything about it. But I’m doing well in life. I enjoy the internet. Technology most probably won’t turn against us. It will always be connected to us, like extensions to our bodies, so that doesn’t scare me. If technology is the human mind turned inside out, what is the human heart turned inside out? What scares me is the power these machines are capable of and our inability to make the good choice from the start. I’m afraid of an overdose effect. We’re so addicted to creating technology to the point where our tolerance or resistance to its evergrowing dose is lower than its power and might eventually destroy us, but it would be us destroying ourselves. And if so, what’s so tragic about it? Aren’t we the universe manifesting scenarios for the mere joy of it. Maybe to experience what would be like if I (the universe) were obsessed with exploring myself with means to an end and invisible beginnings. I wonder how long till I find myself if I hide from myself. I wonder how it would feel like if I didn’t know I’m free and infinite. That would really freak me out, I bet. Hi hi. I would have to really believe I’ve got stuff to lose, I can already see myself having a sort of head or something to hurt struggling to make a decision or other, as if it weren’t all one and the same. I gotta do something, man, this utopia doesn’t do it for me anymore. I gotta lose it, forget it, come up with it and find it again.
The air is cold and still. Silence killed every living being long ago. There’s an echo from the past of someone convinced, and amazed of there being something rather than nothing. The last small, stubborn proof of that proves to be conditioned by a birth of syncing a harmonious neutrino phenomena met half way by a beat made of habit and the focus of two idle lids covering the projectors for another possible final lit. The flux and reflux of a breathing surrounds this isolated, deserted planet. Sharp creaky snow cuts all the way through the bones as it shouts dark magic chants by which all things with mass are brought toward one another, dissolving the skin of my bare feet. Its perfect white, reflecting the starts, pains the ground in a mysterious shine, while the stars pretend order and meaning in a continuous light on the dark sky. The night is clearer on this wonderful planet compared to the world I come from. Beauty. But a cold and lifeless one. A place for metaphysical contemplation.
Alone, I left the safety of the base to reflect on the day’s events as I let myself captured by the atmospheric phenomena and their indifference. But I find it impossible to think about anything else but the absolute enormity and impersonal nature of the universe. Galaxies gearing, the universe stretching in its eternal morning, space breaking in cold ice, the warmth of stars being born, their spasms when they die as red giants. For sure this must be the essence of existence. Men and life in general seem irrelevant in this theater. Just a bit of water, fat and carbon on a tiny blue dot round a star with no obvious particular importance.
Let’s imagine a man and a woman live on an island. Immortal, no need for food. All they have are a video camera with infinite battery and infinite storage space, a laptop to edit and a big screen for viewing. What would they do? They would start with short recordings of the surroundings, of themselves, reflecting the good stuff, happy moments. As they start playing more and more with this, the movies become longer, more complex, they add imaginary play-pretend dangers. The better the movies become, the more engaged while viewing they become. You would imagine, as this goes on, after thousands and thousands of years, playing with all kinds of scenarios, knowing is all play-pretend, they get to make movies that last even hundreds of years with all kind of dangers, even tragic happenings. Now they’re watching one of those for 50 years, they are halfway through, at this point things go awfully wrong, and even thou they consciously chose all series of events, they forgot it is only a play, they’ve been watching for so long, they’re so involved in it, they believe it’s true, their consciousness is long transferred into the movie. At this point they’re asking themselves what did they do to deserve this, what is life, is there free will, is there a god, what’s the point of all this. They are stuck in this unraveling of what they chose for themselves for the mear purpose to experience diversity and entertain themselves, but they did it so well that they forgot. Their imagination is now real in their experience and all they can do is watch until it’s over and they remember. “Oh wow,” they look at each other, “Let’s do it again! But this time…”.
It’s funny to me the mistakes people telling themselves they want to grow spiritually and authentically fall in. And part of it surely is a result of the illusions of modern society, but isn’t that just a reflection of our inner world? I feel like every time we start, and do we start, lemme tell ya, we have the picture of chaos right behind us, so, we do mean it at this point. And we start researching, wow, Confucius, Lao Tzu, your buddhisms, your zens, Allan Wats, your Mckennas, shrooms. We understand the concepts, of course, we do; cause there’s nothing new, we just remember this, as we have these truths inside of us. And then we face what we created, and have been creating for some time now, called society. And society has expectations from us. That’s where we start the mistake; we try to use these teachings, learnings to fill our imaginary void. We use the knowledge of being complete to try to complete ourselves. I feel indebted to reinterpret what concepts as “the secret”, living in the present, letting go, of attachments, of control, could mean. They just restructure perspective as the universe coordinates a point of view with clarity as its mantra.
There are a few things to consider first. A few sicknesses. Firstly, we are all sick with the truth. Then we are sick with hedonic adaptation, or as I like to see it in its purest form, with forgetfulness. We forget we know the truth, and if we stumble upon it we are most likely to overlook it, just so we can chase it again. Regardless if we talk about it individually or collectively, which is probably one and the same. Let’s suppose The Secret is true, and thoughts can change the world directly, all we need to do is set it as a fundamental brick in our cultural and existential structure. Let’s suppose at the same time in the same day we all consider it to be true. How long would it take until we get involved and engaged in some other story? I don’t know, two days? Only to refind it as true after a couple of other true truths. The isolated person sees the clearest. I saw a discussion, Sadhguru and David Eagleman in a conversation about cosmos, brain, and reality. I found kind of funny the responses of the scientist to the guru’s ideas. “We are everything and already know everything” said guru regardless of his choice of words. “Yeah, but what about quantum physics? We are made of things we don’t even see. What are thoooose?” replied the scientist.
How do you get to maintain the state of the primacy of the happening? There are enjoyment and a teaching in all happenings. And they both happen during and not after, you see, there’s not an after or before anyway. There’s no having, there’s just being. But we need to constantly refind that out it seems. What society does is make you want to be seen doing the great thing, “you saw that mommy?” We stumble upon yet another illusion, believing there are moments when we are not being seen and loved by Earth and the entire universe. So one of the greatest challenges is something we miss all the time. It’s in the dullness of the day. Is how to apply all the great teachings, learnings in living a simple life, to know you are it, and you have it, and be humble, grateful, kind to the ones around you. Another thing that happens, and science is a guilty member of this as well, refers to this obsession in regards to exploration, always needing to answer correctly a question “how can I use this?” I dare you, I double dare you motherfucker, to be a researcher in any field and propose a research, and when they ask you how can this be used answer “What? No. I just want to know”.
And when someone expresses the truth that he knows we point at him with labels of madness, as if humanity itself wouldn’t be manifesting the same kind of psychosis desperate to deny both knowing and not knowing. But what the hell do I know? It took me 9 years to just realize I’m crazy. Tormented by this inability to grasp what It am, how It looks. But I figured this is my test in life, otherwise, I would’ve easily become the Iceman.
Inca de cand aveam 5 ani cred ca am avut primul gand despre asta. In momentul in care mi-am dat seama ca am o constiinta, ca stiu ca sunt cineva diferit de restul, prins in corpul asta, am stiut ca vreau sa inceteze eroarea asta de a te putea explora, de a te putea uita in tine. Instinctul asta de autoconservare e o gluma tare rautacioasa; te face sa rationalizezi totul astfel incat sa nu o faci. Speranta insasi e o rationalizare a faptului ca nu putem accepta ca suntem degeaba aici acum. Si uite asa am tot asteptat sa vad ce se mai intampla. Dar acum sunt la varsta la care sunt cu nimic nou semnificativ. Acum am o frica de a face orice, pentru ca a face orice e in contradictie cu tot ce cred si simt. Daca tot ce putem face este sa ne alegem singuri un scop, eu vreau liber, dar fara caracteristica de a fi. Sa nu fiu e tot ce am vrut cu adevarat vreodata sa devin. Non. Dar normal ca, fiind un scop, trebuie sa lucrezi mult pentru el. Ca sa nu mai fiu si sa nu mai fac trebuie sa fiu si sa fac. Ce paradoxal! Dar nu asta facem toti? Daca stai sa te gandesti, nu la asta se reduce tot? Faci lucruri ca sa fii intr-o pozitie in care nu esti nevoit sa faci lucruri? Ma fascineaza cum totul este o conventie. Tot ce stim am inventat. Am fost pusi intr-o chestie cu capacitatea de a sti dar cu nevoia de a inventa ce sa stim, si nu ne putem opri. Da, a fost distractiv sa ma joc cu toate astea, am fost atatia “ani”, si am jonglat, am inventat lucruri de stiut, in special despre ceilalti captivi, le inventez suferinta dupa cum o vad la mine, le inventez mecanismele dupa cum pare ca sunt si la mine. Constiinta provoaca dependenta, e dependenta, iar eu vreau sa ma detoxifiez. Chiar si acum cand scriu o fac. Scriu si ma gandesc ca asta as putea face si sa-mi placa si sa fiu bun si sa ma mint ca asta m-ar face sa simt lucruri pozitive si care se merita sa fie simtite. Maretie! Asta spuneam eu ca te poate face fericit, maretia, iubirea si mai era ceva ce nu imi pot aminti de multi ani. Acum singurul lucru care s-a schimbat este sa cred faptul ca poti fi fericit. Aceste trei lucruri fac parte din eroare, sunt rationalizari foarte bune. Iubirea…cea pe care o vad eu e atat de ideala, probabil compenseaza cu proximitatea mare ce exista intre mine si dorinta de a nu fi. Paraziti. Gandurile sunt paraziti ce se folosesc de tine sa se hraneasca iar asta modeleaza normalitatea.
I guess I was always basic. I was never special. I should see it as is and accept it. Only that can bring me peace eventually. I don’t want anything anymore. I let you all down, and I let myself down. Well, it’s not that tragic, from the start this was a bad idea. My life’s so crazy that even quitting is almost as hard as not quitting. Quitting should be easy, no? Not to me. I think I’m in shock now, and a rock bottom is about to strike. Goodbye to my hopes and dreams. I kneel in the face of the world. Maybe I knew the truth too early on. In a way I did this to myself. I didn’t know better. Again, about drugs for future people. Wait 2 or 3 years after you first take mushrooms or LSD before you take it again. You’ll be excited and you’ll want to get back there again, but there’s more to process than you’ll be able to see or anticipate. These two drugs are like copilot to life. I let myself down. I haven’t been myself and now I’m paying for it. For the time I have alone I should sing and dance. Thought exhaustion. The only thing I regret is I won’t see Simo. I’m sorry, my best friend. Sing, dance, write. Get home. Get clean. Be depressed. I used another pair of fake wings, at great cost, but at least I found myself. Blackfast. The darkest hour, here I come. I remember when I first fantasized about writing a book. I saw how hard it is. I had this idea of a character that puts himself through the scenes he wanted to write about, in order to experience for real and see exactly how it would be like. Three days in solitary. Locked. In silence. In a cell. First, we let go of all attachments. We go naked on a walkabout. Let the shame begin. Lots of gazing at the wall, here we go. Last day. Last meal. Sentence: death. Death by…waiting. I wish I never said the first word.
Alone at last. Time to face the vertigo on the edge. I’m not afraid. Darkness and light are manifesting their power. I’m in the center. The need to disappear is asking for its right. Remember to breathe. You chose this life. Probably for a reason. Remember everything and then forget it. But remember you remembered it. Life and death are at stake. This could be the end. It’s just you now. Nowhere to run. Freedom in a cell room. End of the line. What’s the most important thing? Is there such thing? Barefoot. Soon to be naked. The question as to who I am still remains. I am a parasite. Last meal? One last cigarette, please. My darkest hour, here I come. Emptiness, here I come. Blackfast. The dive starts now. No decision is to be made in this space frame. I’ve been sentenced to death and I spend the last days in solitary. I’ll have the last cigarette now. Thanks. The cell is locked. My last meal, the cigarette, and music. I stand accused of killing the universe and myself in the process. I plead guilty. I feel remorse, I feel regret, but I accept it. How do I wanna die? If I’m reborn, what’s the first thing I want to do? Silence at last. It’s just me now. I wish I could pick a specific moment to regret, but the truth is I just wish things would have gone differently. I wish I partied less, and worked more in school, especially in psychology. I wish I were more careful with money. I wish I appreciated more certain people and I wish I did more of what I didn’t know how to do even if I were seen as a goofy rooky. I wish I worked harder, and read more and wrote more. I wish I took notes all the time. I wish I wrote more questions in my notes. I wish I were completely honest from the start and all the way through. In rest everything was peachy. I remember a feeling I used to get, better yet an experience. I would get it when I washed dishes, or a “fire gazing”-ish activity. And it was this…experience in my mind space, like there’s a conflict, like someone is fighting, not hearing screams, but so close to that, and a sense of helplessness, like a sharp pain. Anyway, it looks like the world doesn’t trust me. I will disappear and I will work to make it better and fair. I still want to leave this existence place showing honesty and fairness matter and everyone should be given chances ’till their very end.
Let’s bring it back to basics. Create some space. The writer is sick with the truth. Art is the only chance. Infinite words in the ammunition room. Shots need firing if we’re not ready for another boom. The great water rock’s the target. Words sculpture to reveal forms and stories underneath. Electric symmetric fingerprints ready to retrack the water keeps. Collective library making space for history. Stay ahead of definitions. Be like water, my friend. Take the bullets, read the stories, play the parts and let it pass through.
Risk being seen in all of your glory. Risk being scene. The actor has gone mad. If the actor has gone mad, who takes his place in knowing it’s all a play? A ride. It’s just a ride. Cum zice Bill Hicks. Si ce daca zice. Oare el cum se simtea? Oare cum era viata cotidiana a lui Alan Watts? Pana si Ghandi era un asshole uneori. Eu stiu ca oamenii m-au experimentat autentic fiind un optimist visator idealist cu sens si logica, dar eu ma vad tot timpul. Si desi pot fi autentic optimist, tot autentic sunt si deprimat. In supa sau tocana conexiunii mereu se trezeste un vampir de energie. Si ei trebuie iubiti. Da mai departe, ca Subcarpati. Bean MC cel mai fain artist din romania secolul 21. Am nevoie de spatiu sa manifest. Amintiri si experiente. Proiectii cu diferite puncte de coordonare. The universe coordonates a point of view. Detaliile contureaza ce nu se numeste. Why do they think it’s so serious? They think they have so much invested. I remember the character who thinks there’s a puzzle to the uninverse, sees riddles everywhere and tries to solve them. Always almost succeeding for real, but the gods trick him in the very end. The game and its stakes always elevating after each end of the game. He wants so bad to be real. He marries mistaken identification. The actor gets mad. He wants to be real to play the game the way it should be played. Tired of watching. Been a witness far enough. Kills the villan to get a role in the play. But he is slave to the role. He thought he could help the hero to see there is no good and bad, but the rules either don’t budge or there’s imbalance. There is no audience. The actor, when the masks get put on and the play starts, becomes the audience. You see. There’s only thusness. But once showed to me it just kept coming, leaving me no choice but accept it and look at it, resulting in a case of Icarus. While I was able to experience and get to the crowning heavens with my love, it proved to burn my fake wings. I find myself back on earth, humble. I feel again in the world but not of it, happy to work on my character. Next experiment is to accept beaing a learner. “I am a humble, curious learner” is the mantra. I am a curious humble learner. I know nothing. I am nothing. No one. I don’t even exist. There’s just relative manifestations. Happenings. I want nothing. No more stories in my head. Only stories in my hand. Il apreciez pe Bean. Sunt norocos. Imi amintesc cand eram copil, eram dispus, imi ziceam, sa renunt la viata mea si sa mi-o ofer in serviciul altei persoane. Nu e departe de rolul si misiunea mea. Ce nu-mi dadeam seama era ca urma sa ma dedublez, si ca primul caruia ii datoram acest serviciu urma sa fiu eu.
In the translation of reality. Lost in the character you are playing. That’s what happened when I finally got captured by the photographer. Nature is the perfect object and the perfect subject to capture. It’s playing its role beautifully, lost in translation, pretending to never notice being watched by us, or by itself rather. Never gazes at the camera, living a constant happening and all just for us, for itself, to reinvent the present, to recreate the stillness of the first moment through neverending movement, forevermore risking its very existence. Love is one of the ways you get to pretend you are not being watched by yourself, it’s how you get lost in the character playing the perfect role.
You are beautiful!
I wrote this and I pretend to feel good about it as if I came up with it. Soon enough I will forget. And something else will take its place, and round, and round. And round. I’m going off course. I’m tired now. My name is Alex. I live in Cluj in a modest flat. I work at Sykes. Aman lucrurile. Fumez cam mult. Nu mananc bine. Imi pierd concentrarea. I’m nothing. I’m nothing special. Am I bipolar? Experimentez transfer de constiinta? Ce ma face anxios social? Wanting to be complete? How can I be myself if I don’t know who I am. Who my character is. If myself is destructive and I don’t want to be destructive does that mean I can’t be myself? In a way I want to talk about my past and in many ways I don’t. Zici ca ma pierd in oameni si imi pierd focusul. I-am zis “nu-mi place de tine”. Ce lucru urat de zis. Acum cand o scriu parca sunt mandru de mine ca am zis cuiva ceva atat de rautacios. Nu stiu cum sa vorbesc cu oameni. Nu stiu cat. Stiu ca in cele din urma o sa ma raneasca si o sa-i ranesc. Asta e un lucru bun de stiut pentru ca implica faptul ca ma voi lasa vulnerabil in fata lor. Am impresia ca daca ma las sa fiu eu insumi las mania din mine sa aiba controlul, ii scot lesa de la gat. Si-apoi…prinde-o tu. Who to trust? Fucking projections. Me? Who says with all of my being that everything is alright and permitted? Me? To not accept something? Even if it were a lie. Did I get another chance and I didn’t take it? I feel watched and judged. I’m tired and I need a weekend. I don’t care about the world. All these stupid people! This is stupid. It really is. It doesn’t matter. There’s nothing wrong with acting like myself. And I don’t care all that much by itself, by myself, as I care as a result of the others caring which they don’t even do care. Sunt o persoana empatica. Imi place sa fac oamenii sa rada, sa ii ascult, si imi place sa fiu placut, indragit. Imi place sa imi fac treaba bine. Imi place sa petrec timp cu tipe si sa stau la discutii interminabile cu oameni de orice fel, discutii despre univers, ce inseamna sa fii om, energii nevazute, povesti de tot felul. I’m done pretending. I’m done not accepting myself. Am fost bombardat cu proiectii si in contextul in care am si eu proiectiile mele, ma omoara. Cel putin e o interpretare. Si vreau sa traiesc. Fara minciuni. In principiu nu mai gasesc relevant cum sunt, ce eticheta am. N-am eticheta. Doar sunt. I’m beautiful and kind and caring. I want to share the beauty that runs through me with everyone, with the world. I am the world playing this beautiful character. I feel tired. I am nothing, no one. I am free. I am complete. I’m cute and I have a nice smile, a nice vibe. I am me. Imma face my demons. Already doing it. I accept something I never expected to have to accept. I accept I’m both asexual and bisexual. I actually feel grateful for this. I get to experience a new way to be. How lucky am I? Very interesting this Pisi, Alex character. Zerkalo. I still know nothing.
To know is the worst thing you can do. But you shouldn’t know that. To know is personal. To not know is not personal, and not impersonal, but supra personal. Is not he or she, has no sex. Is not the creator of the world, but the actor of the world, the player of all parts, so that everyone is a mask. And like an absorbed actor, the divine spirit gets so absorbed in playing the role as to become it, and to be bewitched. And this is all part of the game, believing that “I am that role”. But, you see, you were fooled. You are always living for somewhere where you aren’t. There is no use planning for a future which when you get to it and it becomes the present you won’t be there. You’ll be living in some other future which hasn’t yet arrived. And so, in this way one is unable actually to inherit and enjoy the fruits of one’s actions. You can’t live at all unless you live fully now. Shinny shinny present. And so, now you know. You might not realize it, but by the time you do, you’ll notice the Sun getting further away, you falling, wondering if the wings you used to have were real at all. Did chaos win? But before you know it, in the ordinary way, when we are talking about this, graphically, and vividly, in imagistic terms, we can talk about the everlasting game of hide and seek, which the self plays with itself. It forgets who it is and then creeps up behind itself and says “BOO!” And that’s a great thrill. It pretends that things are getting serious, just as a great actor on the stage. Although, the audience know that what they’re seeing is only a play, the skill of the actor is to take the audience in and have them all sitting in anxiety, on the edges of their seats, or to be weeping or laughing, or utterly involved in what they know is only a play. So you would imagine if it were a great actor, with absolute superb technique, he would take himself in, and he would feel that the play was real. We are all acting our own parts, playing the human game so beautifully, that he is enchanted. You see what enchanted means? Under the influence of a chant. Hypnotized. Spellbound. Fascinated. The game that is being played here is playing order against chaos. But you’ve gotta have some chaos in order to play the game of order against it. But if order wins there’s no further game. If chaos wins there’s no further game. If they’re equally balanced is a stalemate. So what happens is this: chaos is always losing but never defeated. It’s the good loser. So, you see, if you get to know, order defeats chaos. You’re not a very good winner, are you? In the end, the truth is unknown to those who know it, and known to those who know it not.
The action of revealing the miracle rehides the truth for the next play.
~ Alan Watts teachings
7-8 septembrie 2016
Maine totul se schimba.
Azi totul se aseaza.
Nu stiu daca voi scrie sau nu. Sunt atasat de nimic. Asta e starea. Sunt liber. Time of the place: the middle of now here.
Ultimul cui fumat. De azi experimentez sa nu mai caut iarba. Ipoteza de la care plec incepe in momentul in care ma privesc cu cel mai recent cel mai amplu awareness. M-am pripit in lucruri. Pot sa vad si cum am ajuns s-o fac. Am ales in continuare diversitatea; vreau sa ma extind fara oprire. M-am pripit in lucruri si am manifestat evadari de teama noului, dar acum vad cat de norocos ma pot numi. E timpul sa privesc si sa aplic invataturile, le poti numi si experimente sau experiente, cum vrei tu.
Abilitatea de dive deep e minunata, e o minune, dar momentele cheie de a face asta pot fi alese mai atent. Momentul evadarii marcheaza un inceput de ceva si este creat de frica, camuflata in tot felul. In nerabdare spre exemplu. Momentul ideal de dive deep este finalul, intregirea unui cerc, punctul superior al spiralei, sarbatorirea implinirii, si indeplinirea unei misiuni, cand ai dus ceva la capat. Pe acolo vine si iubirea, in acea portita, unde soarele-i copil. Play with form all you want, but remember you are love.
Prin urmare, ce vreau sa spun e, nu mai caut pentru ca vine.
Nu inseamna ca am un plan, dimpotriva, inseamna ca am o misiune. O misiune misterioasa a carei indicii se afla in detaliile prezentului, si al whatever comes next-ului. Sunt pregatit de orice, curios si alb. Simt sa petrec timp cu ai mei. Oamenii mei, familia mea; de acasa pana-n cosmos. De maine incepe azi-ul. Cel mai azi de pana acum. Cele mai non-asteptari. Cele mai right-thing-izari. Asta e o intregire si o sarbatoresc. Nu pot decat sa multumesc.
2 decembrie 2017
Struggle. I realized I’m stronger than I thought. And this challenge made me even stronger. A hair cut is due, for letting go and commiting to the character, within the divorce of mistaken identification. I might be witnessing, experiencing a sort of guide, or shaman, or who knows what, thinking to itself “I gotta give in, man, gotta let go. Gotta be honest again, to myself. Gotta let go. Accept the help of the spirits. I am not above anything. There is no I. I am not contained within the limits of my body; my body is contained within the limitlessness of my soul”, but what I am is nothing with a twist. Tomorrow starts today. The major adventure still lays ahead. And the major adventure is to claim your authentic true being.
Vezi tu, artistul ascunde ceva și de el. Trebuie să fie mereu ceva de descoperit. Iar arta e mereu conturul esenței. Ce e adevărul? Adevărul e doar ceva cu sens. Dar poți avea adevăr fără sens? Ce e sensul? Implică o direcție și un drum coerent. Dar ce e coerent? Awkwardness e nevoia de a exprima un adevăr fără sens. Oricum, adevărul nu poate fi spus, poate fi doar conștientizat. Mulțumesc că îmi e clară misiunea. Mulțumesc că am un rol în această minunată existență. În acest minunat univers. Mulțumesc că sinele superior are grijă de mine. Mulțumesc pentru iubirea pe care o primesc și o dau mai departe conform cu programarea divină. Mulțumesc pentru ocazia de a îmi rezolva situațiile karmice. Mulțumesc pentru ajutorul primit. Mulțumesc pentru energia infinită. Mulțumesc pentru că îmi rezolv situațiile karmice întru armonia divină, pentru care mulțumesc. Sunt recunoscător. Mulțumesc. Mulțumesc pentru că iert. Mulțumesc pentru că mă iert. Mulțumesc pentru că îi iert pe cei ce mi-au greșit. Înțeleg că asta trebuia să se întâmple pentru ca toți să învățăm. Mulțumesc pentru credința pe care o manifest. Și mulțumesc pentru credința ce se manifestă prin mine. Nu există limite. Nu există granițe. Mulțumesc că îmi arăți iubire și frumusețe și adevăr. Mulțumesc pentru inspirația pe care o am. Pentru toate astea și tot restul, mulțumesc. Mulțumesc pentru că inspir pe alții prin modul meu de a fi și ceea ce fac. Mulțumesc pentru că comunic cu sinele superior. Mulțumesc pentru oamenii potriviți pe care îi am în jur care sunt și ei credincioși. Mulțumesc pentru că comunic cu familia mea terestră, cu familia cosmică. Mulțumesc pentru călătoria minunată către lumină și perfecțiune în care sunt. Mulțumesc pentru peretele pe care îmi pun viziunile. În castelul meu de fildeș, cu Morty la gât să mă protejeze, șed, șed o lacrimă, șed două lacrimi. Legând strâns trăirile sufletești din aceste semne și ignorând orice fel de condiționare, înseamnă că sufletul rânduiește semnele și alcătuiește din ele combinații într-o succesiune prin care cititorul, ulterior, simte sufletul scriitorului. În orice caz, te-am făcut să spui „mulțumesc” de 25 de ori.
I have failed many many times. Kind of an expert. I lost everything I had yet again. What good in understanding the wrong seriousness of world view? I’m mindful. Best thing I can do. Honey, you can do anything, says Janis Joplin. But what good can it ever do? To know my parents story does me good. To know how I came to be. I do believe they loved each other. But what happened? Who am I? what am I? Will I survive? They tell you to dream big. My story kept being awesome, but I feel sad. Society works through divide and conquer. And it’s good at it. I was trying to build a community, but egos were fed and personal ambitions grew. My bet is we will all realize what we pursue can never fill our void. I hope I’m wrong. I believe we would have been indestructible together. You think we’re still together in a strange way? How about me and my dad? I never said goodbye. And it’s no one’s fault. I’m fine with my story not being a great one anymore. It’s still hard to admit it, but I plan on playing it safe. After all, I’ll say it one more time, I experienced more amazing stories than most people all their lives. I retire. When you are born in a world you don’t fit in is because you were born to help create a new one. For what is worth, he was awesome and intelligent. I believe he fixed some of our karma. I inherit the rest. So I have some responsibility. I accept.
Cu picioarele pe pamânt. Un sentiment nou. Obișnuiam să îmbrățișez sentimentele noi. Până m-am ales cu arsuri de gradul 7. Adică magice. Prea mult magic presupun. Nu mai locuiesc între stele. Nu mai locuiesc pe drum. Nu mai locuiesc în alții. Nu mai sunt nici în povești. Nu mai fug de nimic. Nu mai fuge nimic după mine. Sunt nimic, după cum am zis. Mă prefac că vreau chestii. Mă întreb zilnic ce vreau. Mă mint, deși nu cred nici în minciuni nici în adevăruri. Nici frica nu mai e ce-a fost. Poate că în continuare vreau să nu sufere alții din cauza mea. Vreau să nu fiu o povară. Anxietatea socială e absurdă. Poate din cauza frazei precedente. Poate nici nu există cauze. Săracu Cioran, cred că și el se tripa tare rău și rău tare. I feel you, bro. Hai încă șapte pagini și ne mai gândim dacă împărtășim. Dar sper să nu. E greu să trăiești în absoluturi. Bang bang. Epuizarea gândurilor. I am nothing. Măcar aici pot fi cât de dramatic vreau. Borala lexicală. Fără ayahuasca. Do quantum entangled particles atract each other? Who the fuck knows. Is doar cuvinte oricum. Nu există quantum entaglements. Vreau să cant. Să dansez. Să mă pictez cu noroi. Să fiu desculț. Mă rog… Ecoul dansează mai fain decât egoul. Echoes. Măcar mă prind repede. Sau era mai bine să mă prind mai greu. Poate mă prind super greu de fapt. Poate nu mă prind deloc. Sunt terifiat de ideea de a interacționa cu oameni. Acum sufăr în izolare, dar mă tem că mă vor face iar foarte repede să cred că totul e pe bune și serios. Poate e necesar să cred asta dar nu cred. Nu cred nimic, remember? Poate că mă bucur un pic acum, dar doar acum, că simt ce simt doar pentru că fiecare secundă e un record de rău, de cel mai rău, ca Roger Federer, numa că la el e bine. Eh, cine știe. Nimeni. O s-o tot zic. Până o epuizez, evident. Sunt prea ceva sau prea multe ceva ca să fac altceva. Sunt dependent și blocat. Ce mod fain de a fi. De când am pierdut controlul cârmei de la corabia invizibilla și iluzorie nu mă mai pot ancora în prezent, sau în orice ce nu e rău și muribund. Cred că am intrat într-o furtună la un moment dat, dar nu-mi amintesc, și nu știu ce e asta unde sunt acum. Nu știu cum am ajuns aici. Nu știu unde duce. Simt că nu simt nimic util. La ce util să știi că totul e iluzoriu. Mă rog, să crezi că știi. Că nu știi că știi. Sau știi că nu știi. Știi? Simt că s-a terminat, dar sunt abuzat, obligat să mai exist. Vreau să scriu cu privirea. Ce fain ar fi. Un canvas infinit. Și infinite canvasuri infinite. O chestie universală ipotezez că ar fi sentimentul că am făcut ceva greșit în trecut și nu mi-l amintesc. Probabil e legat de faptul că nu înțelegem de ce murim. Nu că am vrea să înțelegem. Vrem să nu murim. The only point that I want to make is that there is no point. Îmi amintesc primele cuvinte pe care ți le-am zis. O să-ți reamintesc cândva. I will escape one more time. And it will probably not be the last time. And I will hack the hero’s journey. Already doing it. E interesant să fiu nimic. Dar nici asta nu există. Epuizarea gândurilor. Trebuie să îmi îmbrățișez bipolaritatea, să o accept și să o folosesc. E un talent, un dar, și la sfârșitul acestei călătorii voi fi tot eu. Și va fi fost fain. Totuși e necesar să o inteleg și să o țin sub control. Eu să îi dictez ei și nu invers. Tripolaritate. Din depresie facem artă. Din manie facem activitate. Normalitatea este pentru tine. Cluj? Da. Mi-ar plăcea. Cred că e o idee bună. But you can’t predict the weather. Nu știu cum se va întâmpla dar nu e datoria mea să știu cum se va întâmpla. Datoria mea e să mă intamplu și eu. Am visat că oameni au nevoie de ajutorul și susținerea mea. Salvarea lumii e la fel cu salvarea sinelui, e o teorie de-a mea cel puțin. Mă întreb dacă doar eu simt așa. Conform teoriilor mele toți simt tot. Diferă alte lucruri. Dar primează totul. Totuși mi-e ușor să cred că le e mai bine fără mine. Deși am visat că au nevoie de mine. E doar natural să nu fim bine. Ca să avem grijă unii de alții. Avem nevoie să ne simțim nașpa ca să (avem nevoie să) ne simțim bine. Nu se poate una fără cealaltă. Știi povestea. Cu actorul, eroul, villan-ul, conflictul, poarta, obstacolele, prietenii, inamicii, catarsisul, întoarcerea și aplauzele publicului. Da. O știu. Show me. I will. Am încetat să mă comport ca și cum vă sunt prieten pentru că sunt mort. Poate tot timpul am fost mort. Știu că mulți mă iubiți și mă urâți simultan. Simultan credeți că sunt foarte special dar și ultimu vierme de la rând la alimentara viermilor comuniști. Ce pot să zic… așa mă văd și eu. Poate e nevoie de vid ca scopul meu și eu să ne atragem gravitațional până la contopire. Poate tre să fim la polurile opuse ale universului. Sunt doar un umanoid de 27 de ani în Brăila, România pe Pământ în 2017. Câte iluzii într-o singură frază. Sunt nimic. Și nici măcar nu exist. Dar uite-mă. Mă ramolesc. Oare o să am oportunitatea și onoarea, bucuria de a interacționa cu un un șaman, sau de a învață magie de la un vrăjitor? În această „viață”? Dar să nu vreau nici prea multe acum. Let go. It will come right back. „Vreau să comunic doar cu ființe ce au transcendat dualitatea” ziceam eu. Universul, și iar o zic, să-mi bag, chiar îți da tot și exact ce ceri. Poate asta explică de ce e dificilă comunicarea cu mine. Deși știu prin a ști, nu mă aflu într-un set spiritual ce a transcendat dualitatea. Numa explicații am impresia că dau, când doar descrieri știu că există. Dar știu că nu știu nimic. Paginile astea sunt ca călătoritul. Îmi e dor de străzi. Îmi e teroare de întrebări îndreptate către mine. Cât voiam transparență înainte, acum egoul îmi îmbracă trupul mort. Toate cuvintele sunt minciuni. Oricum, nu-i datoria noastră. Datoria noastră e să jucăm. Și să primim premiu și aplauze pe cât de bine am jucat, și nu pe acțiunile și alegerile din spectacol. Acolo vorbiți cu scriitorii. Vezi tu, artistul ascunde ceva și de el. Trebuie să fie mereu ceva de descoperit. Iar arta e mereu conturul esenței.
Si asta am facut. A fost mult mai dificil decat ma asteptam. Si complet diferit. My inner sightseeing proved to kick my ass. Big time. M-a dus pe traseul asta in care m-am pierdut de tot. Pana n-am mai stiut cine sunt. Foarte interesant de altfel. Mi-a aratat cat de subtire sunt. Cat de relativ sunt. Si inca mai are sa-mi arate. Doua treimi. Inca pic in iluzia asta ca tre sa fiu ceva anume, sa corespunda cu sexul meu, varsta mea, statutul social, familial, national, etc. M-a adus in punctul in care iar simt nevoia sa renunt la tot, la prieteni, incarcatura naratiunii. Apropo de asta. Epuizarea gandurilor. Adevarul e ca desi tot al dracu de confuz sunt, totusi pot sa vad ca e o comunicare cu pamantul ce am ignorat-o. Persoane din trecutul meu, istoria mea, povestea mea tot apar in mintea mea, inima mea. E frustrant ca desi un lucru e adevarat poate fi irelevant si greu de ignorat sau transformat. A da vina pe altcineva. Despre asta vorbesc. Hei. Am trait momente minunate. Faima. Putere. Iubire. La cote incredibile. Intr-un fel din cauza asta, si asta, e greu sa planez, aterizez la banalitate. Hedonic adaptation. Oare ce imi dadea energie inainte de sfarsitul tripului 2009-2017? Tineretea? Vrei sa spui iluziile, fanteziile a ceea ce ar putea sa urmeze. Am totusi nevoie sa simt ca merit ce urmeaza si sa imi recapat credinta, faith, ca ce urmeaza e bun si ca merit. Constiinta iubeste povestile. Le soarbe cu pofta. Actorul. Eroul pozitiv. Eroul negativ. Audienta. 4 in 1. Si 1 in 4. Transcendere. Dizolvarea granitelor, inclusiv conceptelor de inceput si sfarsit. Dar integrare „a fi pierdut” si „a nu fi pierdut”. Schimbarea ca constanta. Na, zi si tu. Toate astea si multe altele. Epuizarea gandurilor. Mai avem mii de pagini necitite. Sau poate vom lua candva din ele. Esenta si originalitatea. Ca toate celelalte exista si nu exista in acelasi timp. Egourile. Cele ce pretind permanenta in oprire. Dar permanenta e doar in continuitate. Channeling. Fiecare punct de vedere (de la atom la om si restul) e un vessel care ia din mediu si transforma diverse combinatii. O metafora excelenta pentru ce suntem gasesc in pixul ala din paint care ia culoarea din imagine si o foloseste la randu-i, doar ca culoarea e subiectivitatea orice-ului. Si ce daca azi scriu fain? Uita-te la ieri. Sa vezi ce vine intr-o zi din viitor. Schimbarea ca unica constanta, remember? Cand e fain sunt asa implicat si grijuliu cu poveatea ce o retransmit, ca mandru pix din paint ce sunt, dar si cand e naspa tot grijuliu si implicat sunt. Doar ca arde tot, iar acum e cat trebuie de cald. Stiu ca vreau sa scriu. Chiar vreau sa scriu. La sfarsitul spectacolului si eroul pozitiv si eroul negativ ies tinandu-se de mana, iar publicul ii aplauda pe amandoi. Cica povestea mea. Care mea? Care eu? Care tu? Care noi? Oricum, frumoasa poveste de dragoste. Intr-adevar. Sunt periculos. Jocul asta e periculos. Dar imi place la nebunie sa ma joc. Cui nu-i place? E ca masturbarea. Sunt doua tipuri de oameni. Cei carora le place sa se joace, si cei care nu recunosc. Tristi ambii, si maniaci ambii. Toti au rolul lor. Sunt curios sa recitesc primul jurnal. Ma gandesc la el acum cum sta in vreo cutie in Bucuresti. Care erau primele doua intrebari? Ce faci cuvintelor? si Ce iti fac cuvintele? deasemenea Ce este limbajul? si Cum il putem evolua? Adica il si suntem in acelasi timp, dar stii ce zic. Sau ai sti daca ar evolua, am evolua. Telepatia! Oricum, e interesant cum din nimic ies randuri si randuri care scriu nimicul inapoi. Asta fac? Sau doar tripeaza nimicul. When every point is connected to every other point, matter becomes mind, or soul, or singularity, or focus, or whatever. Epuizarea gandurilor. Ce idee reazleata. Logo arhitectura. Vreau sa scriu ani, secole. The rest of my life. I wanna write stories. Movies. Lives. I wanna be. Be the motions. I have to let go. Nothing is practice. Everything is just do. You just do. Povestea continua. Ca intotdeauna. Imi plac cuvintele. au o constiinta a lor. Nu e granita intre mine si cuvant atunci cand e in miscare. E minunat. Dar sa nu ne prefacem ca stim ceva ce nu stim. When you gaze long enough into the abyss, the abyss gazes back at you.
As I am waking up I’m walking through reality and all I can think to myself is “what the fuck”. I am hypersensitive to each stimulus, and nothing differs from the dream state. I’m walking towards the gate, I see people and I think to myself “why wouldn’t we be in a dimension just like the one we call dream? why wouldn’t we all be dead?” meaning how would our reality differ from any other. Anyway, for as long as I can remember, since I am experiencing this existential quest at these absurdly high levels, the way that I perceive reality is very different from most (I think), and when I ask myself who am I (or who anyone is, for that matter), it’s only obvious that everything exists in and is defined by relationship with something else (the bark of a tree is rigid only in relation to a skin that touches it), therefore, I am nothing if the only thing that exists is me. It gets me thinking, asking, if this law applies it means there can only be one essence, and its potential manifests and roams from one to another according to certain laws, to put it like that. In other words, we are all ghosts animating each other, begging the question, what is that which makes the animation possible.
Well, the easy answer is, the in between. A resemblance of proof we find in the feedback loop, the connection. With someone, with illusions, religion, drugs, awe, sex, power, fame, stories, nature, music, the immediacy of art, love. And given the fact that we find ourselves afflicted with a death sentence, even thou we committed no crime, none that we remember at least, in that connection, that shows essence, shows something rather than nothing, we cling to a reassurance of a start, of a beginning.
~ Ce ne desparte ne si uneste.
But what the fuck is a nightlight? There is no me, but I am awake at 04:37 I don’t know what day straight, not sure if I’m dreaming. I think I’m the smoke in between two mirrors. Stars are fallin’, I can hear them. I crave for a never ending snow, still, silent. I want the world to stop. My bones are cold. I guess I got cold bones, if that’s a thing. But it never stops. The fallin’ stars are leaves. The present always leaving. Hope it’s not something I did. Pretty much all I can do. Whereas the only thing the world can do is ping-pong from structure to entropy. All I can think about is how I’m just a dancing shadow and how that should free me from the darkness. But a dancing shadow in the darkness of the night doesn’t really stand out. At least a flickering light would be nice to be, even if in free fall. The great nothing masquerading as something you can name.
You know what I think? I think everybody feels trapped when they stop. I think everybody feels guilty for no reason. “Being depressed is truly a satanic state, because, in general, depression has gone beyond being circumstantial, has gone beyond being a result of stimuli outside of yourself, and is now just a result of some kind of reoccurring, awful cascade that has actually maybe even created changes in your neurology in a way that your engines aren’t firing appropriately, so you feel tired, you can’t get anything done, and you feel alone, and you feel like everything around you is tasteless and empty. And I speak from a place of having been deep down this horrible pit. It’s kind of a gateway. And the gatekeeper is yourself. And the gatekeeper is asking you this incredible riddle in every moment, which is “why live?” And if you can answer that riddle, the gate will swing open and you will be allowed out of this awful net and into the party that is life.
You will find that when you’re depressed your attention is being grabbed every second by either negative thought patterns or by external hypnotic devices, for example TV, video games, the internet, or bad people that you shouldn’t be around. And if you see these variables, if just for fun, a thought experiment, you think to yourself, at this moment I am in a hypnotic trance where I am being distracted by this grem lin in the form of various indulgences that I keep going into; it sort of raises the stakes a little bit. Because, if you say I’m gonna listen to music doing nothing for the next 5 hours, looking at your cigarette in the ashtray, seeing your messy room, you can do that, even if you know it sucks. But if you say “holy fuck, I am in the intestinal tract of satan” and these video games and people, and alcohol, and drugs, and laziness are the assets that are dissolving my will, and has dissolved my will to the point that I can barely move, I am stuck like one of those flies in a spider web, and I’m just in the last moments of my life, underneath some dark cabinet, waiting for someone to throw me into a garbage can or drown me. Suddenly it might spark this thing inside you that makes you decide to fight. ‘Cause that’s what the fucking trick is, man. This is where it gets fun. It’s because suddenly you realize you’re alive, which up until this point might have just seem empty wandering through these synthetic, plastic landscape that is modern life, transforms into this epic battle against the dark lord, you can call it whatever you wanna call it, by the way. You get to name the fucking thing. But it’s fun to personify the negative entropic mechanisms that have arisen in your life and recognize that you are in a sacred battle with it. And if you win this battle against this terrific foe, which can transform into so many delightful things, then you will climb out of it a warrior. You can overcome the depression. You just have to first recognize that you are in a fight for your life. ‘Cause that’s what fucking depression is, a fight for your fucking life.
And what does it mean? It means that every single aspect, every single thing surrounding you, the porn, the video games, the drugs, the shitty food, the fucked up girlfriend or boyfriend, the friend that only hurts you instead of giving you positive guidance and love, the family member that, I don’t know, could have molested you when you were growing up, the person you’re pretending to forgive that you haven’t really forgiven, all of these are like the heads of this grem lin, this beast, call it whatever you wanna call it. Recognize it for what it is. And then, when you raise the stakes and work yourself into a braveheart style warrior, and decide that you wanna live, that’s when you put up the fucking fight.” end quote, from ‘Duncan Trussell, ladies and gentlemen!’
Renașterea
Free me from concern, Jim Carrey. Take me to the moon. The meeting with god through nea Gheorghe, păstorul. Mulțumesc pentru ghicitoare, ți-am adus ghiciu‘ înapoi. Alerg în zori prin câmpuri de culori, de parcă m-am renăscut. Nu îmi pasă dacă trec prin foc și ploi, că stiu că fac asta scriind. Da, pot să zic că am luat-o razna un pic. Deci ghicitoarea asta cu pânza de păianjen și păianjenul. Păi dacă pânza e lumea, păianjenul e cretorul. Și de ce mă sperie? De ce mi-e frică de întuneric? De ce mi-e frică de moarte, de sfârșit? De ce nu pot sa dorm? Știu că “de ce” e cea mai proastă întrebare, dar cam atât mai știu de tot. Îmi amintesc singura dată când am fost la pescuit cu unchimiu. Tot timpul îmi amintesc locurile astea în care am fost, dar nu îmi amintesc drumurile ce le înconjoară și le dă acces. Îmi amintesc chiar multe. Tărâmul cu prăpastii, cabana de la stână ce plutește în ceruri de unde tataia se aruncă pentru ca trebuie, deși niciodată nu știu de ce trebuie. “De ce”. De taicamiu nu prea îmi amintesc. Oricum, îți datorez o minciună.
N-am urlat nici azi. Unde tre să merg să fiu doar eu pe raza completă a urletului către zei? Sunt atât de obosit și deconectat. Nu am un de ce și tot nu știu ce vreau. Ce vreau? Ce vreau cu adevărat? Și mă tem că dacă aflu ce vreau nu pot să am. Nici nu știu. Simt că am atâta tristețe în mine, și confuzie și frustrare. “Grea viața asta măi băiete, nu?”. “Uneori, bre, nea Gheorghe”. Măcar în sfârșit am spus cuiva că mi-a murit tatăl și că nu știu dacă să plâng, și că oricum nu o fac, se pare. Adevărul e că am facut-o în UK, și am facut-o cu poftă. Atât de mulți oameni nu sunt bine, mai ales în perioada asta, mi se pare. Și doar știm că moartea e normală, și oricum doar o dată murim (YODO), iar momentele de viață sunt cu milioanele, și doar știm că atașamentul de ego e iluzoriu. Adica na, mulți nu știu încă, dar așa mi se pare că ăștia de știm parcă și mai mult suferim. Poate că tocmai că știm și tot e mai puternică legătura de ego decât e puternică cunoașterea. Și cunoașterea e de două feluri. Poți să cunoști prin a ști, și poți să cunoști prin a simți.
Iluzia pe care o trăiesc acum e cu metafora asta cu păianjenul și pânza lui. Păianjenul nu există. Doar pânza există. Și totuși! După cum am spus și mai înainte. Hai! Mănâncă-mă! Ia-mă cu totul! Dacă exiști. Dacă ai boașe. Dacă există un păianjen, eu sunt acela, pentru că eu îl creez, și pot să îi creez și inexistența. Dar nu prea știu cum să mă mai descurc în spațiile astea închise. Poate nu e nevoie să urlu acum. Poate nu e nevoie să urlu punct. Ideea e că nu știu. Și e în regulă să nu știu. Și claritatea tot o poveste e. Divorced from mistaken identification. To all, but to love, in the grace of creation. Then unite by your art, your head, and your heart, for emptiness ends where eternity starts.
And still, I gotta ask. Is it a web of lies or a web of truth. I guess it’s just a web. And I let go of it. From now on I will only tell you sweet little lies.
hygge – pronounced “hoo-ga”, this Danish concept cannot be translated to one single word but encompasses a feeling of cozy contentment and well-being through enjoying the simple things in life. If you’ve ever enjoyed reading a book indoors on a rainy Sunday or a cup of hot cocoa on a snow day you’ve experienced hygge without even knowing it.
What an out of body experience seems to do is re–contextualize the self. So, I’m thinking as a possible answer to the question “what would happen if all people on earth were physically in the same place, at the same time, mindfully?” is, maybe it would lead to a kind of collective out of body experience, from which a result could be this re-contextualization of the collective self, bringing clarity as to what new cultural narrative we need (or is looking for us).
Rabdă inimă şi tu, rabdă inimă şi tu că vezi cum e timpu-acu’. Rabdă inimă şi tace, că pământu’ se întoarce. Eh, yo, pune mâna sus dacă-ţi place folcloru’, încă una taică dacă ţi-ai găsit rolu’. Te iert, tată. Şi vă iert pe toţi, unchiule, bunicule. Mi-e dor de voi. Vă am pe toţi în suflet şi vă port cu drag. Am înţeles, şi fără să ştiu. Am eu grijă de fetele şi femeile noastre frumoase. Mămăiţă, vin îndată să îţi arăt cât te iubesc. Mi-e dor de tine şi te preţuiesc. Mătuşică, mama, te iubesc şi pe tine, dar tu ai ştiut mereu. Mămică, mamiţulachi, mami. Şi tu ai ştiut tot timpul, şi ţi-a fost cel mai greu. Totul e mai greu când ştii. Vin acasă. Vreau să ajung la ţară. Cred că această primă carte este pentru mine. Şi celelalte tot pentru mine, dar pentru celelalte manifestări ale mele. Trebuie să recunosc, după Anglia, acasă, la Românica, femeile sunt atât de frumoase. E aproape amuzant cât de acolo au fost mereu semnele. Aminteşte-ţi de unde ai plecat. Acum e timpul să mă educ, să studiez. Când te opreşti din a pune întrebarea nu mai poţi fi păcălit. Viaţă simplă, iată-mă cum vin. Adio speranţelor şi viselor mele. Nu există eu şi totul va veni. Îmi voi juca rolul, dar tot timpul voi şti. Doamne, câte morţi am săvârşit. De câte ori deschid fereastra, de-atâtea ori o-nchid la loc. De câte ori am murit, de-atâtea ori m-am renăscut. Aşa m-amuză. Şi când avem revelaţii suntem nişte aroganţi snobi. Cică „renunţ la control” când nici nu l-am avut vreodată. Toate revelaţiile sunt de fapt renunţarea la o iluzie. Acceptarea faptului că nu ştim. Sincronizarea inimii cu creierul. Ce frumoasă eşti tu Românie, vreau să te văd, pământ sfânt ce eşti. Nici nu trebuie să-ţi spun, că ştiu că îi ierţi deja pe ăştia mici confuzi ca mine. Ştiu că piesele se potrivesc pentru că le-am văzut darmandu-se. Zalmoxis, auzi la ea numa. Deci trebuie să-ţi zic, Em, multumesc. Ce-ar fi daca tatal meu acolo in Noso Lar s-a iertat pe sine? Si daca a cerut iertarea tuturor? Am mers singur prin mulţime şi am cântat, şi am dansat, şi abia aştept să o mai fac. De asemenea, surioara mea iubită, cum te îndrăgesc. Şi pe tine, cumnate, bine ai venit în această familie frumoasă care acum e completă din nou. Am încredere în tine, şi în noi, şi în mine. Simo, voi fi mereu aici pentru tine. Şi întreaga familie cosmică, şi întreaga comunitate globală. Soarele şi luna. Vântul şi furtuna. Cuvântul şi fantoma. Separarea şi sudura. Apa şi pădurea. Valea şi culmea. Nimicul şi lumea. Deşertul şi păşunea. Floarea şi promisiunea. Frigul şi căldura. Echilibrul şi natura. Toate astea sunt iubirea.
Don’t seek to build your home under the shadow of a tree. Shadows tend to move, you see. This empty fortune cookie world can be so out of tune as a whole. I’m going back. Sometime tomorrow I’ll be with my peeps. I got the elixir with me. Like I said, the battle was won. We can relax now for a bit. The dragon was slayed. I got its head as a trophy to bring to my next adventure. Oh, how I’m ready and confident. But first, calls for celebration. And oh, the stories I’ll tell when I’m old. For now, still young, thou. Younger than I’ve ever been. Or so it feels right now. New born. I’ve only just begun. It starts now. Day 122. The journey back. It always starts now.
I guess I got nothing but time now. It’s awful! Humans, right? :)) Can’t even smoke. Don’t feel the need… and also it makes me feel sick if I force myself to do it. I tried. I prefer the arrival gate, rather than departures. Even thou I ain’t moving now from this place, just because I’m meh, and here, and sitting, departure people are calm, bored and boring. Arrival people, now that’s a different story. They are agitated, moving, confused, running into one another, dragging huge baggage, losing each other, looking for each other, finding each other, forgetting what language they’re supposed to speak, scared by the unpredictability of the weather, calling, shouting, being called, angry at the bad internet speed.
I really wish I could smoke a cigarette. I remember again I haven’t slept a single minute last night; can’t fucking sleep before a long, hard, exciting trip. So convenient. I treated myself with smoothies and carbs. It’s funny how sometimes we find ourselves in a state in which we would accept dying. There was a fire alarm and smoke at the arrival entrance, of course, before I treated myself, so I was still feeling sick, and I heard myself think “is this a terrorist attack? Would I be ok with dying now? Yes I would. In fact, I hope it is a terrorist attack right now”. Ha ha. Not that unusual, thou. I have a habit of asking myself in as many diverse contexts if I’d be ok with dying in that particular moment of my life. I learn a lot about myself that way, and I also teach myself stuff. And most often the answer is yes. I think it should always be yes. So, to lay down some context, thou. 11.10.2017 London, Luton, 14:32, plane leaves at 17:35. I can’t wait to be in my seat, 30F, and up in the air, in the sky.
Out of it all. I think about Simo. I CAN NOT EVER THINK ABOUT SIMO AND ME AND NOT SEE WHAT HAPPENS WITH US AS THE EXACT PERFECT THING THAT NEEDS TO HAPPEN. Weird, right? I cannot believe how much wisdom I stored on my blog. And what’s surprising is that my fear of consuming or running out of novelty is not even close to being a reality. I’m also surprised beyond measure and glad that I don’t do drugs anymore. I am now part of the select group of people that did drugs, don’t do ‘em anymore, but are not against drugs :)). I can hardly wait to see what this brings. I guess it’s my turn now, to kill time until we fly, just like time has been killing me so far, for a while now. I still love the fact that no one that passes knows me. I’m proud of myself I kept myself out of the stories my mind has still been trying to create these past 4 months. Oh boy, it’s been so challenging, I don’t even know how I did it. What was it inside me that kept making the right decision. I love airports. I think I can smoke soon, but I still don’t feel the need. Wtf? :))
When I get home I have some mailing to do. You know what’s weird? I never question any of these weird, magical, irrational things I do. I love doing them. I love writing, I love traveling, I love being free, I love walking with no particular place to go, I love dancing, I love missing my body, I hope I pay it more care and attention in the present future. You know how much I love writing? I love it so much that if I lose track of time so bad that it would have passed over 4 hours and I miss the plane because I just kept writing, it would make me love it even more. I’ll do some people gazing now.
I will miss England. I kinda already do. I loved it here. Remember when I said I hate it here? Ha ha. Life. But I’m not all that surprised. I miss myself more, thou. What a funny feeling, all day today, when I’m leaving, I felt like I fit in here more than any other day from the 122 days. Oh, you, nature of the universe, you. I have more styles of writing than I have readers :)) and I don’t know which one you like more, but for me, it is this one right here. This style is the one that brings me most freedom. I keep seeing impossible people. And they look sooo much alike with people I know, I almost feel guilty for not shouting out :)) (and also I want to write with emoticons today, makes me feel good). And the thing is, it’s not the first time this shit happens to me, with recognizing people from my life onto, well, most certainly other human vessels. I stop writing for now.
I guess I’m still part of the morphic resonance of the purgatory until 17:35. I went to check out some more of the poor arrivals until I check in. COYLE is one of the names written on a piece of white paper one of the black tuxedo bearded man is holding, waiting with a brand new list of simulations for the lost soul. I exercise seeing reality as simulation. It’s liberating in a way. I still have a tone to learn. I’m happy to be here, thou. In this reality, in this life. It’s kind of a beautiful thing. I’m happy and grateful to have met all of you.
Two hours away. I’m in the doable interval. I’ll do some more people gazing at arrivals, smoke a cigarette and wish good luck to the new comers. Luck is the best.
And now, back to present future. Here I come. Here, I, am, now.
It’s a fantasy of two people having a conversation which ends with the abolition of language. In other words turn the tools upon themselves, and unscrew everything, and lay it out and look at it, and then rebuild it the way we want to. If your personality creates your personal reality, and you walk back into your life every single day, and you see the same people, and you go to the same places, and you do the same things at the exact same time, then it’s your external environment that’s turning on different circuits in your brain causing you to think equal to everything that you know. And as long as your same environment reminds you of who you are, and you’re thinking equal to your environment, then your personal reality is creating your personality and there’s a dance between the biology in your inner world and the experience in your outer world, and that tango is called karma. So then to change is to be greater than your environment, to be greater than the conditions in your world, to be greater than the circumstances in your life, to have a vision, an idea, a dream.
We are matter trying to change matter. Most of us, we try to use our brain to change our brain. We try to use the ego to change the ego. We try to use the program to change the program. But when we experience the state of being consciousness, we go beyond the body, beyond the environment and get beyond time. We come preloaded with everything we need. We don’t need anything else. It seems that when you forget about yourself, when you become nobody, no one, no thing, no where, no time, a thought in possibility, that’s when the brain and the heart move at a rhythm, like a group of people playing the drums, in tune, becoming the pattern of sounds itself. So it becomes an irony of sorts, if you want to change something about your body, you have to forget about your body, if you want to change something about your life, you have to forget about your life, you want to create some future time, you have to forget about time.
We seem to be hypnotized and conditioned into believing that we need a reason for joy. That we need a reason to give thanks, a reason to be inspired. That’s the old model of reality of Newtonian physics of cause and effect; wait for something outside of you to change how you feel inside of you, and the moment you feel better inside of you, you pay attention to who caused it outside of you.
So be the baby driver that you are.
This is the end,
My only friend,
The end.
I’m bored. Let’s do something else. I’ve got this book. My dad gave this to me. I’m supposed to be the soldier who never blows his composure, and even though I hold the weight of the whole world on my shoulders, I’m never supposed to show it. And even though the battle was won, I feel like we lost it. I spent too much energy on it, honestly I’m exhausted, and I’m so caught in it I almost feel I’m the one who caused it. Why would I want to destroy something I helped build? It wasn’t my intentions, my intentions were good. Maybe I’ve been talking about something that I knew nothing about. Sometimes I think about it more than I forget.
In the world but not of it. There is no me and everything will come. You gotta swim it. Swim yourself that is. Molly M’alone’s upside down, headache, cry it out then stretch your wrinkles and your riddles and see. Become it. Let be. Between the Worthing and Newhaven shining Bright one will be twin. The other will go and play with form, but in every speck of dust the wind enacts, history will break the mask and he’ll remember to forgive. Be brave and give. Give in, and Out returns the favor. Ar cam trebui sa ies din apa inghetata si intr-un final sa recunosc ca v-am tradat. Dar din cuvinte curge sange. Hai sa spalam ce s-a patat. I’m in the walkabout, and the ground rocks reflect into my walking eyes – “the happening occurs not! in a one-man show” – one step. And like I promised, I will be right back.
Lately, I’ve been hard to reach; I’ve been too long on my own. Everybody has a private world where they can be alone. Are you calling me? Are you trying to get through? Are you reaching out to me, like I’m reaching out to you? Feels like all eyes on me, so I try to avoid any eye contact. I just hide behind the tears of a clown. So why don’t you all sit down? Listen to the tale I’m about to tell.
For the fishy creatures, we’re just as much in the ocean, as they are in the ocean for us. And my gift, my craft, my talent, is for you. The space in between the twins. I, finally, got captured by the photographer. Underneath these words is all that matters. The beautiful words that the All matters out into existence are for you to find your way in. In the next play, you can sing them back to us, and we’ll all dance until it stops. We’ll all go on walkabouts. You know this already. But, in the “end”, as much as it is about me for the audience, it’s all about you for the actor. So tell me that you need something.
Yeah, it’s been a ride. I guess I had to go to that place, to get to this one. Now, some of you might still be in that place. If you’re trying to get out, just follow me. I’ll get you there. I’m doing this for me, so fuck the world. I’m gonna be what I set out to be, without a doubt, undoubtedly. It’s a game called circle and I don’t know how I’m way too up to back down. But I think I’m still trying to figure this out. Thought I had it mapped out but I guess I didn’t, and I just can’t keep living this way. So starting today, I’m breaking out of this cage. I’m standing up, I’m gonna face my demons. I’m manning up, I’m gonna hold my ground. I’ve had enough, I’m so fed up. Time to put my life back together right now.
I value my lucidity. I can see right through this illusion of racing with time. My attempt to understand is righteous, it’s just I’ve been trying to understand and love all the misleading people at misleading moments of ornamental borders of threads left loose or formed into tassels or twists, used to edge material of time. Yesterday navigation. Today balance. Tomorrow direction.
This is the start,
My only twin,
The start.
Take control of your mind and meditate
Let your soul gravitate to the love, Y’all
Can you practice what you preach?
Or would you turn the other cheek?
Father, Father, Father help us
Send some guidance from above
‘Cause people got me, got me questionin’
Where is the love
Come on, left, write, left, write. Write to catch up with the play that is being played. I was writing down my poems for the few. I feel like I am a kind of portal, or instrument that allows my expression to tune into these frequencies which differ from the reality we are used to, or we remember behaving. What do I need? I know what I need. I need a something to talk about. Or, I need a someone to ask me questions and keep a certain trail of seeking. It has to be someone with a great understanding of language. Why do I say this? Well, what I’m envisioning is every question has 1% from the essence of the whole main idea. And I tune into that 1% as I answer the other part of the question, without even being aware of it. I keep doing this until the very last question, and only then, as I finish answering that, everyone, including me, has the revelation for the first time. Not sure I understand this role I’ve been given. I sit and talk to God and he just laughs at my plans. My head speaks a language I don’t understand. My hand speaks a language I do understand. So what’s your occupation? Are you a fly by night? No time to waste in asking, I think that I’m right.
What’s going on, Alex? Are you focused? ‘Cause I can’t tell. I’m not saying you’re not. I’m just saying I can’t tell. Let’s focus on what and why, they intertwine, anyway. Let’s get real. I wanna meditate today. I want to work with the other traveler one day. I want to help my family. God knows they helped me. I want to write and treat the world according to how I see the world. I want a week with the other traveler and many drugs. Until then I gotta stop with the drugs. I’m ready. And I think you’re ready, too. Let’s play. Let’s dance. Let’s sing. Let’s do. And let’s talk. Ayahuasca is pulling me. DMT is pulling me. The podcast is pulling me. All these places are pulling me. The desert reached out to me. The drums are calling.
momentul ala cand artistul isi ia filmul ca tot timpul e necesar sa sufere ca arta lui sa existe;
cred ca atitudinea noastra catre cineva tine mult de ce credem intentia generala/fundamentala a celuilalt asupra noastra sa fie;
numa povesti vrei. mai potoleste-te si tu. vine, auzi-l vine. suntem legati de sine.
The power of believing you know what you’re doing;
The now is boring. Deal with it. Live the anticipation in its purest.
~ I believe every word, and I don’t believe a word!
Cand vorbesc cu maicamea, foarte rar de altfel, ii spun despre mine doar ca „fac oameni fericiti” si esente de genul si in jurul astuia. Intr-un fel e ca si cum ii arat acest mod pur si fundamental al fiintei mele. E frumos sa vad, sa simt aceasta conexiune cu ea. O iubesc. Multumesc.
Chiar am simtit gratitudine imediat dupa ce m-am lasat sa simt iubire si desi am evitat spontaneitatea de a scrie…am uitat complet ideea desi mai devreme era cea mai intensa chestie.
It feels like I go on so many journeys because it always ends up feeling like home. And that is why empathy is important.
Have I told you I have it all? Only hardly. Always hardly. It’s like I let it have me rather; rather both at the same time, really.
Am un insight cu o chestie ce ai zis-o, ca “e bine sa te uiti asa lung in departare”, o corelez cu explorarile asupra proiectiilor. Cred ca e sanatos sa faci asta si din punctul asta de vedere. Iti elibereaza tensiuni, iti da refresh. Cand ajungi de proiectezi mult mi se pare ca awarenessul devine tot mai strans, devii self aware, iar toate simturile acopera o arie tot mai mica cu tine in centru. Văz, auz. Sau te face sa nu prinzi que-uri sociale. O sa te mai tin la curent. Pe de alta parte, cand esti intr-o stare te uiti in sus vezi un corp astral si faci proiectie astrala. Si cuprinzi un intreg atat de mare incat simti ca te potrivesti.
Stii ce e cel mai torturant la zona Sona? Experienta ca stii toate piesele puzzle-ului, stii si raspunsul, si nu numai ca nu il poti rezolva, dar tocmai conditia ca stii te impiedica.
But what does isolation bring? I now know more about traveling and what it means, what is made of, and what it can teach us. I know it’s addictive.
Soon enough I will come to terms that I need a crew. Laniakea, here I come.
Come on in, take a seat next to me. You know we got, we got what you need. We may be liars preaching to choirs but we can sell your dreams. You don’t need sympathy. They got a pill for everything. Just take that dark cloud, ring it out to wash it down, but, don’t pray for us. We don’t need no modern Jesus. To roll with us. The only rule we need is never giving up. The only faith we have is faith in us.
Day Man
Aaah
Fighter of the Night Man
Aaah
Champion of the Sun
Aaah
You’re a Master of karate
And friendship
For everyone
You make people smile around you. They appreciate you. And you are valuable in their eyes. But that’s just a bonus. Because your existence is justification enough to any why question you ever had. And you’ve had lots of those. Maybe that’s why you help others answer their own why questions. But for sure you enjoy connecting with them losers. People may ask you to tell them stories, new stories, amazing stories, they may have expectations like that from you, or maybe you think they have, or maybe you have expectations like that from yourself. Whatever the case, you already know this: your life’s a story. Your life is a story in itself, and what an awesome story it is. Every bit of detail of everything you’ve ever experienced.
Estamos totalmente conectados. Y para mí, no cabe ninguna duda. No eres una gota del océano, eres todo el océano, en una gota. No existe separación, lo que esta físicamente comprobado por científicos. Creo que todos buscan algo, que ya tienen. Creo que la razón de que no lo notamos es que estamos tan distraídos por los niveles humanos de nuestra experiencia. Podríamos no ser lo que creemos ser. El hecho che ya estemos iluminados y ya estemos completos no hace darnos cuentas de che estamos completos. Entonces, todo lo que nos hacemos y vemos de nosotros lo hacemos hacia nosotros mismos. Por otro lado, lo que queda es este sentimiento de existencia “No soy un se humano que tiene conciencia. Soy conciencia, que esta formada en un ser humano.”.
Nu inteleg de ce uneori am impresia ca modul in care ma simt in acel moment o sa ma simt intotdeauna. Vezi ca e un glitch in program.
I’m better and better at opening the portal. I still have to forget the whole process while doing it. The blue is almost out of gas. Si tot timpul o sa simt altceva, tot timpul o sa simt altceva, tot timpul o sa simt altceva. So devolish. It’s just a plot. Yep, the blue is out. I am almost ready. When the future’s architecture, by a carnival of idiots on snow, you’d better lie low. ‘Till then I have to watch the happening unfold.
Cam de o saptamana locuiesc in spatiul dintre evenimente. Am experimentat pe M o.Lee niste visuals de n-ai idee. Am cunoscut cel putin o fantoma (si nici nu credeam in fantome pana atunci), e un pusti, un fel de peter pan, made of sand and water. Am petrecut timp cu fantoma din casa respectiva (erau mai multe fantome sau entitati. cand experimentam lucid dreaming in real life, transfere de constiinta, de-astea, in timp ce corpul meu era effortless, I was not in my body, and while I had the experience of me in the upstaries room, much more vividly I was having the experience walking through the house seeing all these characters. (maybe my projections, like in Inception). The peter pan kid had claimed the vessel to talk to me. He taught me how to manipulate nature through perception. Au trecut vreo 5 ore de cand am luat ultima data, si inca pot la comanda sa ma uit intr-un punct si sa creez realitate. Gen dau cu degetul peste aer si uneori ramane la fel, uneori extind imaginea. Oricum, am avut si revelatia ca am fost inger la un moment dat. Stiu si ce trebuie sa fac ca sa imi aduc closure. Sunt conectat si la Gaya si la mother earth, in ultimul timp, dar ce poti sa faci decat sa privesti ce se intampla. And after the out of body lucid dreaming experience, the following day even though I was like more back into the world, I kept on seeing ghosts. Almost like letting them in. Am vazut multe chestii si manipulam in detaliu foarte rapid. Mi-as dori sa stiu sa pictez. Si deci visual-ul (aa si am si tot felul de tripuri corporale) asta care persista ca urmare a simplitatii pieselor elementare si bazale. Astfel, spre exemplu indata ce vad ceva care sa se lege cu chestia aia incep sa construiesc. Si gen cel mai simplu e cu parul de pe picioare, sau oriunde simt par sau oriunde vad par. Si vad in cel mai real mod posibil cum se creaza in fata mea ca un fel de panza de paianjen cu propria constiinta, stralucitoare si luminoasa, si na, cu cat ma uit mai mult, cu atat de schimba mai mult. Si nu-mi amintesc deloc ce am facut de cand s-au pus laura si adam la somn si pana in momentul in care s-au trezit. Stiu doar ca nu am dormit pentru ca eram prea bubuit (drogat pe amphetamine).
Cand s-au trezit si au spus primul cuvant eu eram tocmai pe tripul cu “Cine sunt. Ah, uite, sunt. Oare ce se intampla aici? Aha, asta se intampla” with no idea what I’ve done or experienced, which lead me to believe that most likely I’ve been out of my body and co-creating a lucid dream. Na, si la un moment dat vedeam pe perete ca cel mai real lucru incat si acceptam ca exista asa ceva desi pare extraterestru si clar n-ai mai vazut asa ceva. Ca un paianjen cu corpul mic si picioare super lungi, curbate, si multe multe, mii, albastru deschis si de consistenta apei. Si se deplasa miscandu-si concomitent cate un picior – unul il ridica – altul il punea. Apoi la gandul “n-are cum” se schimba brusc pur si simplu “doar” intr.-o energie care se misca pe perete. Si alt trip visual. La orice ma uitam aproape instant isi modifica forma, facandu-le sa le apara deasupra lor limbaj gen matrix; si puteam sa ma contectez energetic la potentialul fiecarui detaliu. Chiar cu verde and everything, iar eu simteam ..iti dai seama. Si cand era pe gata energia pentru tripul asta. Totusi mai puteam sa ma uit la degetele mele si sa vad cum de la varfuri se dizolvau . Jur ca toata casa aia pe masura ce se mai intamplau evenimente, imi reconfirma constant si mai intarit ca acea casa nici macar nu exista, e doar pusa in scena de pustiul peter pan. Dar se tot formau ..obiecte ..cu constiinta foarte extraterestre, astfel ca doar se adaugau la realitatea normala. Fara chestii extraterestre luminoase care se misca ha, ha. Si mi-am dat seama ca e posibil ca tot timpul sa facem asta, in timp ce egourile noastre se joaca in dimensiunea asta, sa fim si in lucid dreaming out of body experience. Its just where we focus our focus. Iar alegerile noastre din lucid dreaming functioneaza dupa alte legi. Primul trip in care nu ma simteam in corp a tinut vreo 15 minute, si eram fascinat cat de mult a putut sa dureze (nestiind ce urmeaza) dar in alea 15 minute imi amintesc ca voiam sa tai ceva cu foarfeca, si fiind prea blana, m-am taiat la degetul mare de la mana stanga. Insa si in timp ce se intampla, si non stop pana in momentul prezent, nu simt nici un fel de durere. Pentru ca nu eram in corp, almost as if someone else cut my costume, za flesh. Si gen sunt taiat destul de adanc. Aa, da, si imi amintesc prima data cand e posibil ca am vazut o fantoma, eram in Bucuresti, locuiam intr-o garsoniera si fumam legale. Incepusem sa am tot felul de vise, probabil. Si ma tot trezeam aiurea, gen. Astfel ca intr-o dimineata m-am trezit cu fata catre balcon, iar pe fotoliul dintre fata mea si balcon statea un domn inalt, slab, la costum, dar un pic jerpelit, parea ca bause. Asa ca am zis instant “fuck this shit” si m-am intors pe partea cealalta. Cand se intamplase chestia aia nu intelegeam cum inteleg acum universul. Totusi zilele ce au urmat, si dea-lungul timpului pana acum mi-a mai aparut prin minte. Aaaa si alt trip, gizas. Imi uneam palmele intre ele la nivelul pieptului si nu stiu, ma tot jucam cu asta. Faza e ca am luat si mult atunci cand m-am tripat cel mai tare, stiam ca e mult si am ales sa o iau, adica jumate dintr-unu intreg. Si la un moment dat cand imi apropii palmele, se opresc. E o energie paralelipipedica gen, cam 2 cm distanta. Si pot sa vad energía fara sa o pot defini neaparat, si imi pot vedea palmele oprindu-se ca intr.-un geam incolor. Iar eu ma simt ca si cum sunt conectat la mine cel intreg. Cam ce simti cand imbratisezi un copac, doar ca mai intens de vreo 12 ori.
Am fost la un party, DJ Hodor progressive house parca, in Coventry. A fost rand din ala ca in filme, eram agitat, nu mai aveam rabdare. Durase si pana m-am intalnit cu niste astia. Pana la urma m-am dezlantuit. Am mers si in Northampton. Si macar m-am salvat cu M-ul asta sa ma linisteasca. Ca cu C-u’ altfel ti-o da si mereu vrei mai mult, iar sevrajele is teribile, te simti obosit. Aa, si la un moment dat imi iau filmul ca eu sunt cartea de tarot cu personajul Magicianul. Intr-un fel de piesa de teatru jucata pe scena, interactiv cu publicul rezultand intr-un The Hero’s Journey, specific si personal pentru fiecare in parte. Si gen pot sa vad energia dintre obiecte, modul in care o percep e ca si cum materialul din care e construit universul ar manifesta proprietatile apei.
I hate cocaine. Are numa dezavantaje. Pai, for starters are sevraj pe care il simti, frisoane sau sictir, combinate si alternative, si esti obosit. Apoi drogul in sine e mai incisiv decat extasy, dar si subtil in acelasi timp. Before you know it it’s your best friend. Si te face sa vrei mai mult tot timpul. Pai cand am luat molly la party zici ca era cu totul altceva. Aa, si cocaina te pune mereu pe un drum periculos mi se pare. Almost like allan wats zicea cu visul. Ei bine, drogul asta iti da vise de la granita cu cosmaruri. Dar gen te duce pana la cea mai nu stiu cum deconstructie a momentului. Aa, si tot ca surprinzator pol opus fata de extasy, mi se pare ca te face mai neglijent cu lucrurile si ordinea lor. Le lasi pe tot unde, pierzi notiunea timpului foarte usor. Gen in 3 zile nu stii cum ai ajuns pe planeta. Apai daca te prinde si intr.-o disonanta cognitiva. It’s a constant on the edge feeling. Just to take the edge off. Everything is made of edges.
And what did you do there? I was on the wing. Dreaming. That’s what they call it, being on the wing. We made songs. It goes like this. Oh, you like music, you sly devil, you! E una din doua. Asta tot intreb oamenii dintotdeauna. Fie sunt nebun, fie toti suntem nebuni. Dar nimeni nu pare sa imi dea un raspuns clar. Daca stau sa ma gandesc asa fac si eu cand altii cauta iar eu ma intamplu sa fiu acolo. Si in acelasi timp, tot ce ne spunem e shh, hai sa nu ne mai spunem cuvinte. Nu suntem cu nimic diferiti de pasarelele din parc care zic “hey, hey, wanna fuck?”, sau de un colibrí “gotta keep moving, up, down, down, up, can’t stop, up up, down down”, sau de furnici “queen needs food, babies need food, queen makes babies”, sau de un foton in libera proiectare “uaa. Uaaa. Uaaaa”. All alone in space and time. There’s nothing here, but what’s here’s mine.
Smoking a joint in Northampton. Well, it is something I happen to be doing. Never said it is extraordinary. I’m in my office, nature, my canvas on my desk, the backpack, my pen in my hand, the word. My, my, the world. The tree is autumn. It teaches me yet another way to feel my alone-ness. Each leaf contains a different memory. I wonder if trees wander, too. Their stillness don’t fool me. I wander when I’m still, too.
All these lessons need merging. Everybody, drop your buffs. They must have a common essence, consciousness, soul. We have maybe four or five hours of daylight. Is time really a dimension? What is a dimension? And why do we chase them when we should play them? Alone-ness is gone. I feel complete. See? Wondering has its benefits. Perceptie-sferă.
Will I write the book? Should I start now? Have I already started? Let’s try, or not try, but watch something happen. I like when I create happenings. I open the door to the story of my life. I’m working on a book. It’s all about your life. Maybe it’s all about mine, too. Maybe I can write the truth along the way. Use me. I’m useful and magic if you use me. I’m a playing card. I’m the yarn in a bard. I’m the jest of a fool. A glittering jewel.
Wander alone in the crowd, and sing. And fear not the taunts of the man and his masses. Cause when disaster comes knocking is us fools who’ll be laughing. I miss just traveling.
I don’t wanna go back. We have to. Till then, we walk.
If you look real high, you just might find, sitting in the stars, glistening, glistening, oh I wonder.
I took off from paradise
And I landed in the jungle
I’ve spent the whole time lost in the clouds
I lost my body in the Summer storm
Somewhere over the ocean
I think my mind may also be gone
Something more than a steady hand
Is what I need to borrow
Just to level it out and make a new plan
Tienes que sacarlo de las raíces. Firme! Y tienes que decir “sufrimos”. Me va doler? Sabes de dónde vienes? Una sílaba se pasó entre los labios de su madre y su padre. Así llegaste a este mundo. So young, just begun, don’t need to live to know what I’ve become. One day the world may end, but there’s still plenty to discover. I am something that the whole universe is doing. The great theatre of the universe. Realitatea e o scena de teatru si trebuie jucata. Dar e posibil uneori ca un personaj sa fie indragostita de un alt personaj, si acel scenariu trebuie jucat, dar e posibil ca actrita sa se indragosteasca de un alt actor, nu personaj. Si na…ramane doar un film in mintea celui de-al doilea actor. I am nothing with a twist. Sometimes I’m disajointed in me. I’m working on it. Than the universe wants instant gratification just the same. And remember, You don’t pay the price. You enjoy the prize. So if you want it now you might as well do it now. I’ve come to embrace and respect this matrix. And I say “this” not “the” because what we call matrix, or the dullness of the day, not only is as magic as, but differs not from the fantasies, or utopia, or dreamlands. The beauty of the moment, in the prelude to a kiss, the anticipation of thought, between conception and truth. My lips are loose. The timekeeper is the lone musician and I’d rather not know. The more I know the harder it is to do. I love the thrill of sneaking between the walls, to track and to cover tracks, to have my life on the line. Some die with the name, some die nameless. One thing is for sure, the next canvas is pulling my ship so fast it feels still. Bring me the horizon, I am ready. I don’t need to make amends, but I’m done going undercover. Ain’t it funny that you can see the everything, even thou it has no content and you can not name it, yet you can feel it?
Resilience, the ability or inner strength to bounce back from a setback or challenge.
How long before I get in?
Before it starts, before I begin?
Where To, where do I go?
If you never try, then you’ll never know
How long do I have to climb,
Up on the side of this mountain of mine?
I’ll start before I can stop
Before I see things the right way up
Freckled canvas. Which one are you? I am changing. Words are not enough. Most of us were raised to become ordinary. Extraordinary is something very very different. This is about recognising within yourself that there is something very very extraordinary that you haven’t been trained to believe in, to come to a place that you can apply it and put it within your life. But more than that, you can go way beyond ordinary. Is easier to watch greatness, it’s easier to go see greatness than it is to put it into time, into energy. I choose not to be a common man. It’s my right to be uncommon if I can. I see opportunity, not security. I do not wish to be a simple citizen humbled in dull by having the state look after me. I want to take the calculated risk, to dream and to build, to fail and to succeed, I refuse to live from hand to mouth, I prefer the challenges of life to the guaranteed existence of thrill of fulfilment, to the still calm of utopia It’s my right to reign proud and unafraid, to face the whole world and say, this I have done. I’m never worried about reaction, just about inaction. If you want to never change, you have to constantly change everything. Hunting the destiny, I accept and welcome your advice to leave every place I visit in the same or better condition. Hunting windows of light dressed in grey clouds. I’m just the shadow of a bigger man. Glowing brighter with each year I am. I was standing on a mountain. Just looking down. You kinda brought the Sun today. And I kinda miss you. Kinda thank you. Stay calm, we’ll all just get along. Sit around, pretending like nothing’s wrong. So long, love letter. But you and I are gonna live forever.
Iarasi vreau sa vorbesc despre decizia irationala a homo sapiens de a se arunca in vulnerabilitate si confuzie si abilitatea de a corecta; de a pune prima pata pe tabula rasa, si de a pune energia in miscare pentru a reajunge la perfect. Asta face artistul. Pune pata de culoare pe armonia neagra-alba si se expune riscului ce il pune in continua schimbare. Da! Tu ce zici? Cat de des pui pata haosului? Cat de des creezi? In orice caz din acel moment nu mai esti tu. Ce creezi esti tu, iar tu devii tabula rasa pentru ceea ce creezi care la randul lui se vede obligat sa puna pata pe tine. Canalul dintre tu si tu devine universul in care locuieste tot. „Stii, artistul nu are limite. Niciodata nu crede ca e deajuns. Mereu crede ca mai trebuie ceva si inca ceva si inca ceva; nu simte ca e gata” – verbalizeaza universul obsesiv-compulsiv.
In chaos, everything happens.
I’ve been stuck in an indecision bubble for the past 3 days. It made me go high and deep non stop; like each possible path acted like a thunder inside the holographic walls of my inner self. Not being able to assess myself, not being able to not need to assess, but I enjoyed it. Even when I don’t get it, I know I can handle it. It becomes fun, psychedelic. But of course these are not the main things I want to express. What is the best way of expression for me? How do I get there? How do I grow it? Tell me the story! Show me the story!
In order, only one thing happens.
Actors in disguise
There’s a leader in the rise
From the sky he’s born
Into this world he’s thrown
Like a play without a soul
An actor all alone
I’m here to tell you you don’t know what you’re doing. This is great. People that know what they’re doing know the rules and they know what is possible and what is impossible, you do not. And you should not. The rules as to what is possible and impossible were made by people who have not tested the boundaries of the possible by going beyond them. And you can. If you don’t know it’s impossible is easier to do. And because no one has done it before, they haven’t made up rules to stop anyone doing that particular thing again. Today I am grateful.
Yeah, well, who the hell knows. Noone, that’s who. We all feel empty and alone and we want to feel special. So, make someone feel special, it will come back to you. You make Me feel special! Just wait for it, it will come around. Get out of context from once in a while and empty your mind. They’re all just stories; even “i gotta go pee” is a story. Forget about music, too. We all feel guilty. All day long nothing matters and it feels awful, but at the end of the day nothing matters and it feels good and free. You know this. You died many times. Even in this life. We’re all afraid of going mad, but like one famous cat said, we’re all mad here.
Listen. There is no such thing as any disorder, it’s just a label, we made it up, just like we made everything up. There is suffering, yes, and there is happiness, yes, confusion, struggle. People don’t talk about it, but we are all depressed, confused, abandoned, empty. You could help someone instead, like me. No I’m just kiddin’, I’ll ask for your help when i need it. And so should you. I guess the point that people miss is that reality is language and that we must be interested in recoding, but they take it as serious business.
The thing about Pandora’s box is every toy goes back in the box after every game.
Si era o printesa prin purgatoriu. Numa ea stie ce cauta pe acolo. Oricum, tot felul de fiinte. Cred ca in sfarsit inteleg timpul, desi era chiar sub nasul meu. Cel mai probabil e cum a tot spus Terence Mckenna, materia ce produce perceptia timpului este evenimentul. Cat dureaza o eternitate in care nu se intampla nimic? Dar o secunda in care se intampla tot? nu e vorba despre “a trece” timpul ca sa se intample ceva, ci conteaza sa se intample anumite evenimente ca sa deblochezi anumite alte evenimente. Ce nu ti-am zis e ca sunt si fericit, nu doar trist. Deasemenea, paradoxal, graba nu face lucrurile sa se intample mai repede, in realitatea noastra bizara tine mai de graba de sincronizare.
I used to always know what song comes next. How long down the rabbit hole are you willing to go. The black canvas, blue canvas, grey canvas. I think one of the vibes here is the feeling of something bad is going to happen. It’s a goodbye message of sorts. Why would it be bad, thou? Maybe it’s also good. But there’s all kind of vibes besides that.
So let’s review. Why am I here? Why am I doing what I’m doing? Well, first of all I’m here to pay my debt. Second, to live my dreams. Can I do it? Yes. Will it work? As long as I keep moving, yes. Is it worth it? Totally. It does rain a lot, and out of now here. I touched base with another goal. It’s day 59. And it starts now. It always starts now. I have my next goal and my direction. Gotta push through. Gotta follow lord fortune wherever he leads. Gotta check in with the other traveller. Tu vezi cum sunt facute lucrurile. Iubesc asta la tine. Esti cel mai frumos caz de OCD aplicat la intreaga realitate. Daylight is still mine to command. I summon the energy that I need to overcome and kill with the bigger picture, kill with faith, with knowing the supreme truth. See ya! Everything that I asked for has been delivered. Thank you.
From the rubble, what do I see. There’s a whole damn army thinking that they’re gonna harm me. Say goodnight. I’ll never get free, oh I got troubles, they won’t let me be. But I won’t get tired, set the town on fire ’till my troubles got trouble with me. I’ve been on the run since I was a boy, but now I’m done running, got another thing coming. Watch my enemies get destroyed. Oh, I’ve got troubles of more than one kind, but I never sleep, gotta bury me six feet deep where the sun don’t shine, thinking that they’ve won. It’s only just begun. Clean slate. Refocus. Reassess.
I know I said that there’s a place full of bass where your soul can rest, but not in this world. The thing about life, I don’t think it lets you stop once you start. Recently I became intrigued with the idea of movement, of going somewhere; as a state. What do I mean by that? Let go of the idea that there’s a point where you get to do nothing, the place full of bass in your chest is not about that, but it is about constant change with no ends. It’s a stupid concept that people manifest. The idea of wanting for it to happen now. That just proves the absence of letting go of how it comes to pass. For me, I just want things to happen, it doesn’t matter when. I will experience them regardless, and they will pass just as fast.
I’m changing purgatories. They approved my demand to be moved to another facility. It’s closer to the mountain. The risk to believe that the journey is real is absolutely necessary, but that’s where that balancing act of habit and novelty comes into play. I do play a lot.
The existence, the physical universe is basically playful. There is no necessity for it whatsoever. It isn’t going anywhere. It doesn’t have a destination that it ought to arrive at. But it is best understood by analogy with music. Because music, as an art form, is essentially playful. We say you play the piano, you don’t work the piano. Why? Music differs from, say, travel. When you travel you’re trying to get somewhere. In music, though, one doesn’t make the end of the composition. The point of the composition. If that so, the best conductors would be those who played fastest. And there would be composers who only wrote finales. People would go to a concert just to hear one crackling chord, cause that’s the end. Same way with dancing. You don’t aim at a particular spot in the room because that’s where you want to arrive. The whole point of the dancing is the dance.
Autumn 2017
Am I ready? Ready for what? I’d rather be at the beginning of time, Earth would be mine. Discovering a world out there. Believing in the Sun, Earth, water and air, take me there, so I can see the world bloom, standing on a sea cliff, howling at the Moon, creating a world for the open minded, a unique perception, a truth decided, I know we can find it, it’s just a matter of when and where we collectively decide it. The world is not a vicious place; it’s just the way we’ve been raised, discovering time and space. I know that we can make a change, rearrange the way that we appreciate the world today.
I miss just writing.
Am un insight cu o chestie ce ai zis-o, ca “e bine sa te uiti asa lung in departare”.
Putting on the ritz. Put me in a Woody Allen film! Come on, do it! Put love in front of me, to take me up with no control. Come on! I’m drinking a fruit cooler with mango and passion fruit at Costa in UK. Second day of autumn, it’s warm outside, baby, it’s warm outside. I wanna write like Tarantino, I wanna love like Bogart. Where is the beautiful girl that loves the neurotic guy? Where you hear music, I wait for you. I want to thank you, old couple, for sharing the table and music with me. I wonder if it’s me and my girl in a parallel future of sorts.
– Are you a writer?
– Why yes I am. Well, I write reality into existence, just like the singer sings reality into existence.
Well, I guess I’m on the right track, baby, I was born this way. What do you want me to talk about? The journey? The mission? The mountain? The island? The space ship? The sea ship? I’m still in fucking UK. I’m still me. I’m still working my butt of. Still determined. Resilient. Relentless. Still patient. Still smart. Still great. Still special. The waters are still for some time now. Not the clearest waters, but still, can’t complain. Tomorrow’s newspaper kept coming, but all pages are blank.
Ooh woo, I’m a rebel just for kicks now
Might be over now, but I feel it still
I don’t need, I don’t need time
I breath in time
Cause we are all, we are all lovers
Where, where are we now?
Secondly, don’t you tell me what you think that I can be
I’m the one at the sail, I’m the master of my sea
It’s commitment day. Firstly, I commit to committing. I commit to standing proud. And I commit to running, boosting my energy. I commit to walking. I already know what I’ve gotta do. I always get the memo once I get there. We can only go half way.
Is it the write place? I guess there’s nothing wrong about it. What about the time? I’m good. I’m nobody. Am I really a writer? What about a righter? I promised I would go undercover. Well, as I surface, I don’t know where to start. So much has happened. And my main question is, am I closer to the mountain, or farther away. Well, time for doubt I ain’t got, nor use of it, and the Sun seems to confirm. I just wish I knew what he is confirming. I want to get back on track, but I owe you a story. Don’t worry, there’s no one watching, read away!
There’s no music yet, just larks lurking, a few bugs and holes in the ground. Clouds below us, silence dressed in white noise. I feel calm, too, and even thou you speak my words in your mind, what’s next you can only see alone. So, walk through the doorway to the heavens. Defy the laws of the universe. Defy away. Just make sure you pay the lone musician at the entrance. But remember to hear him first. The whole story is in his tune. You can ask him any one thing. You don’t have to mention it, thou. He already knows what you want. And with a clear mind you shell be invited in. Walk through with wonder and celebration in your heart as he greets you. Magic and structure is on the way. Look! Take a sit! There’s a weeding, and kids laughing and running around, gingerbread freckles reflected from beyond, promises and towers. Make a wish. It’s free. The photographer is elegant, invisible, omnipresent, confident and loving. The dealer is tired. The weather is changing. The changes withering your intuition. Plenty of food to feed your will to feel this moment, drawing way outside the lines. Guests discussing history. Laws being denied. Beauty being bent. Welcome. Let’s dance. Let’s spin like children. You’ve been a witness far enough. Let’s begin. You remember the song, don’t you? Accept where you are is the best advice I can give you. The mountain is still far away, I’ll check the status of gravitational pull to see if it grew, but we’ve got plenty of time on our hands.
– But how did it start? And which one is the first thing?
Well, first things first. As now you’re holding hands you have to commit, pledge and carry out. “hmm…sameness…more like insaneness” you both think to yourselves while you create your own constellation. And now for your answer. “Today I meet you, Cat. So why are you in the purgatory for? Wanna go to the mountain tops? I wanna ask you something there.”
I remember that I need to cry. But where are feelings when they’re not there?
Why am I afraid of love so much? Why do I want to protect her so much? Why do I give all my love so easily? Why not? Awesome, awesome, you ask a question to the universe, and then you go like bleâ!
And then I feel alone.
Am I still in purgatory? I’m still in purgatory, aren’t I? Goddamn it!
The instinct of running away, with a girl, easily a fantasy, run somewhere where everything is bliss and balance and flow and waves and fun and lazy and winning streaks and effortless and moving and sunny and music and space and solving and saving and helping and dressing and undressing and warm and water and light reflections and us.
I want to stand still at the center of the universe. This beautiful ever growing sphere. I am, actually, sitting in the center of it today. I had to. I am scared of losing sight again. My job now is to do the work. Why do I struggle so much with loneliness? I’ve been lonely and alone most of my life. Shouldn’t I be used to it? Depression is the worst. I always seem to feel guilty for feeling depressed. I really don’t like half measures. I wish I could work for two or three years straight, no sleep, no nothing. It’s quite possible in three years it will have felt like that, or at least could be described in such words. It feels more natural to me to focus on one thing at a time, and do it completely. To be an idea at a time [said a univers]. I really wanna cry hysterically in a pair of boobs. I guess I’m taking a day off from life. That’s not so bad, is it? Lemme roll a joint real quick.
I’ve been thinking about resilience lately. Do you know the definition? The power or ability to return to the original form, position, etc., after being bent, compressed, or stretched; elasticity. Or, ability to recover readily from illness, depression, adversity, or the like; buoyancy. I took it from the dictionary, but I saw a different choice of words on a poster. I’ll tell you exactly next time I see it and remember to remember it. Anyway. You know, it is funny that loneliness is the killer, and I’m dying to, how Freddie Mercury puts it, living on my own. I think any paradox is the key and the doorway into the rabbit hole. I wonder about the other traveler often times. And I bet I’m really not alone, even thou I feel lonely. Why this constant need for reassurance? I wonder how come I feel so comfortable in the center today. Pretty much everything I do, or maybe just a lot of it, points to truthfully affirming that I am courageous. Courage and craziness, both have the same definition. But why do I feel crazy, but courageous not? I don’t mind it, I’m just asking. Reality really looks so surreal. Look at the sky sometimes, when you get the time. Thank you, Sun, for warming my back just like that. It’s perfect. Thank you wind, for reminding me I’m alive. Thank you Moon, for being here with me. Wait. But how come you’re here? It’s 12:00 day time. Even most nights you’re wandering of somewhere else. Thank you Earth, for the landing space, for your beauty and riches, for straightening my spinal cord, helping me breathe. And this show just for me? Ha ha. I feel humble.
As time goes by, with the shift in perspective, I notice I reconsider what I believe some peoples message to be.
I will remember everything once I get there.
I think I smoke pot because I’m cynical. You know what a cynic is, right? A disappointed idealist. I bet you didn’t think of yourself as cynical before.
I always fantasized about the scene when the hero is hurt. I guess I like the improvisation in it, and the underdog aspect. The point is, sometimes it does come to that. Imagineaza-ti ca simti ca si cum stii ca cineva o sa moara, dar in realitate nu stii ca stii, dar simti exact ce ai simti daca ai sti, si dintr-un motiv oarecare nu poti sa ii spui si nici nu ii spui. Eu cred ca asta e una din conditiile in care suntem toti.
The weather is meee-eh
Makes you wanna move
Your dancing faaa-ace
To the rescue
Here I am
I want you to know
Just where I stand
I kinda feel objective to my objectivity. Got real tight and cozy there for a while. Today is one month since I got to UK. It’s my sister’s birthday, also. Happy birthday, sis! And also today another traveler steps foot in a wonderland. I wish you luck! Luck is the best. I still can’t really tell if there’s art in UK, but there’s art in me. I’m thinking about going undercover for a bit, maybe a week.
Just like a word can contain the significance of the whole imagine of the story, the same way one single being can contain the story of the whole universe.
Blue.
I don’t know whether or not I’m gonna write next Saturday.
***
Like a book
We’ve all got a lot of chapters. That we do. It’s hard to be lonely. But it’s also hard to love people. I think that that’s the trap. Yes, the little private trap that everyone lives in. And we need people, but that need can destroy us. Once you care about someone, it rules you. And who even knows, at the end of the day, if that person is really who you think they are. Or if they’re even real at all.
***
Cand se lasa seara peste cartier
Vine dimineata si totu-i la fel
Si cand se lasa seara peste cartier
Ma gandesc la maine, vreau sa uit de ieri
Mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor
Mi-e dor, mi-e dor
Oooof lume, oooof lume
Oooof lume, oooof lume
Cand pe vale, cand pe culme
I am not the only traveler
Who has not repaid his debt
I’ve been searching for a trail to follow again
Take me back to the night we met
i. Reality is a scene
I live on top of a bar. Recently a cat has started to bring me tomorrows newspaper, today. I don’t wanna jinx it, but it does feel like the right thing. The whole thing. I mean, I do like this, well, this low life job. I do enjoy it, driving a lollop and all. Saving the world. Manifesting the mind of a machine that demands productivity and believes it strips you of yourself because it doesn’t understand you, but I feel it only fuels and focuses my creativity, distributing “the word”. I do work in distribution. First of all, there’s no mental stress, especially after work, just physical stress. Doesn’t mean I don’t dislike it. At the same time I’m a bit fearful of writing about the unpleasant experiences and thoughts, what if I help their realness? Ok, let’s shed some perspective, right? Perspective makes life interesting because it changes reality. It’s one day before the pit stop. Two days time, two weeks will have passed. Why two weeks? Because!
I keep myself on the edge as much as I can, familiarity can only be slow down. I already find it easier to get by than I did back home. I’m eager for future adventures, but I don’t want to restart levels. I have my patience with me, but, oh, the road is long. I really feel the world is mine for the taking. The world is my home. Like, for real, cause we mentioned perspective, I’m here 23 days now, and I feel my life so rich in experience compared to the periods when I don’t do a thing! A year can pass in depression and you feel it like a single moment, empty, whereas, going through this shift in perspective makes me experience fullness. I guess foolishness is part of it. I just want to remind myself to enjoy every step of the way. To not fall into the trap that, the point that I created is the only vessel of happiness. Happiness is the vessel in which things get lost. But I’m getting ahead of myself. I love you all so much that I’m letting you all go, every moment. I’m letting go of the whole world. I remember that no matter what you decide, the way you actually do it is in a mindful manner. I renounce the universe.
It’s easier to not want things if they would just happen. He he, good one, right? Ok, so I and the pit stop collided yesterday. Today I meet my latest goal. Funny, I feel empty. Not just empty, but empty nonetheless. I wonder why. Maybe it’s a side effect to focus being turned up. Don’t get me wrong, I’ve had some beautiful experiences lately. Maybe “having” them made me want more. I just wanna surrender. You know how that is like, right? And I surrender. I miss forests and nature and rivers and oceans and worlds. We survive only on one tree for now, here. Don’t worry about direction and navigation; I’m taking care of it. I did do better this week around. Well, why am I complaining? It’s full of challenges. Loving every minute cause you make me feel so alive. It’s better be worth it, that’s all I ask for.
Stau si ma intreb cine sunt. Sunt pozele si conversatiile de pe facebook, sunt semnificatiile ce i le dau? Sunt lucrurile pe care le vreau? Sunt eu cand sunt singur? Sunt toate persoanele din jurul meu? Simt ca m-am saturat sa stau in garda. Vreau sa iert. Toate lucrurile astea ma fac doar sa fiu gol. O sa vina un moment in care voi avea nevoie de ajutorul fiecaruia dintre voi. I’m tired of holding grudges on people. I need to let myself trust. But it’s so damn hard. I feel so lonely. Life is like carrying a message from the child you were to the old man you will be. You have to make sure that this message isn’t lost along the way. And that’s when my quest for identity deepened. I wanna grow roots all the way to the center of the earth and fly with it all. Well, we’re all doing the flying bit, cause, well, the earth is doing it. I guess, if any problem really exists, this is one that I’ve always had. Call it root chakra or whatever you wanna call it, the “al cui esti?”. I was always able to fly, no problem, but I was never grounded. Maybe that’s why I’m so easily home to an alien. Maybe that’s why I don’t wanna be part of any club that would have me as a member. Maybe I’m the alien of this world just as the alien in me is of I. Maybe everyone is. I do love to write, the whole experience of it. The fact that it dissolves and stops time. It makes it flow. It’s ok to want to hold it all. Who wouldn’t want, really?
ii. and life is a stage
azi am meditat in timp ce mergeam pe strada, aveam ganduri si o stare din aia gen normala. au ajuns gandurile la gandul “hmm, uite starea asta. dar oare cum ma simt acum?” zic “ma simt” si am intrat imediat in starea de meditatie. dar trebuia sa schimb ce privesc destul de frecvent gen, ca sa raman mindful, si ma simteam… ce vedeam, fie ca erau frunze, cladiri, dar nu eru frunze cladiri, erau ce erau, asa cum e cand nu vorbesti in cap. mai fac din astea.. Ma gandeam la “iluminarea” mea sau ce-o fost, imi amintesc senzatia aia ca nu stiam nimic inainte si acum, uite, in ce moduri e de fapt construita realitatea asta. iar acum e ca si cum stiu si nu ma mai impresioneaza, daca stii ce zic. nu e neaparat un lucru rau, si probabil e, ca de obicei, vorba despre momentul ala exact in care se intampla, de insight, orgasm spiritual. stii, ma gandeam azi ce vreau sa fac si imi dadeam seama ca nu stiu ce vreau sa fac, dar nu o vedeam ca un lucru rau neaparat, doar o vedeam. bine, apoi mi-am raspuns ce vreau sa fac, ca totusi e usor sa primesti un raspuns cand intrebi, dar tot imi dadeam seama ca ce vreau de la lucrurile care imi treceau prin minte este experienta din ele, sa ma faca sa uit de timp pentru ca devin timpul. poti spune ca devin un eveniment sau o serie de evenimente. dar nici nu exista iluminare. Dacă ai putea fi orice, ce ai fi? Let’s invent a thing inventor said the thing inventor being invented by a thing inventor. cred ca as fi exact ce probabil sunt. as fi un tot intreg si parte cu parte. tu?
All your life is made of I will do this, or maybe not, or maybe I will, or I won’t, or I will do this and you do it or not. But what we’re after still remains the experience of doing something and then realizing that we were just a watcher to what we were doing, getting a strange kind of feeling and kind of a proud reflex, that you are completely able to do stuff without you watching over you. But what am I looking for? And why am I asking? And still, I’m not that impressed of this paradox, like I used to get some time in the past.
Strange how strong the instinct is to see something incredible and reach for a camera as if to lend it some credibility, to prove that it’s real, that I was here. We live our lives in moments, in those rare experiences we stop to notice and carry with us, in the hope of stringing them together trying to tell a story. But even in the moment you can feel it start to fade. So you try to capture it, and convert it into something that will last longer than just a flash. And over time a photo feels more real than its subject. It lets you build a version of the world that you can take with you. A world flattened and simple. A world that doesn’t change. That fits in the frame. A little brighter and more colorful. With everything under control. You can travel the world looking for memories and still find yourself standing behind a camera waiting for the world to hold still. With every click of the shutter you try to press pause on your life, if only so you can feel a little more comfortable moving on, living in a world stuck on play. A part of you knows that you can’t take it with you, but that doesn’t stop you from trying. What if I can stay just a little longer, what if we didn’t have to go. We try to capture moments as if we’re afraid they’ll escape. But they will get away eventually. Take one last look, one more shot, so years from now you can flip back through, and try to relive it all over again. But maybe even then you’ll be thinking to yourself, oh well, I guess you had to be there.
In my art, I attempt to explain life and its meaning to myself
All you have to figure out is what they need that your talent can provide. Look, I’ll give you a bigger clue. In a way it’s all about how much you can sacrifice in order to buy yourself enough time to get to do what you love and forget about time just enough that you worked on a thing you didn’t know you worked on and it has become something they reward.
money is just like a religion, too. and it’s a bad kind, as well, as it gives happiness or/and freedom just to some and to some not. we need that which gives it to everyone.
when you read in a mindful state, really feeling each word for itself I feel like one can access the incorporated signification of the whole imagine
ne exprimam ca sa ne gasim
even though she wasn’t there, except in his mind. She was dead, but what did that matter? How different is that from any relationship? How much do we project onto our mates? And why the hell do we need so much anyways? Is happiness in a sense all just a creation of the mind? What a crazy and powerful thing is to give yourself to someone. To see yourself whole and to simply offer everything, completely trusting that they won’t drop and break you. Not even crossing your mind.
Free. Or kinda free. Freer than two days ago at least. De aici incolo e de experimentat si de manifestat. I start from this middle of now here. From this time of the place i dont really feel. From this yet new death and birth. From this new view of the light. From this new old new me. Thank you, Anne! Thank you for trusting me. 14 ani. 7 si 7. Oricum o sa treaca si repede, nu doar greu. Acel moment e deja. Cine-si mai da intalnire in 14 ani? Uite-ne! Suntem deja si peste mult mai multi ani. Tuşesc. Nu stiu de ce ma tot ingrijorez atunci cand o fac. Doar stiu ca totul s-a intamplat deja. Of, si nici nu ti-am dat ideile mele cele mai frumoase. Ce dor mi-a fost sa iubesc. Te iubesc, idee frumoasa ce esti! Yep, definately freer. I really think you’re doing the right thing. Sa stii ca in mod intamplator se transforma intr-un mesaj pentru tine. Intamplator din perceptia mea limitata, dar sunt sigur ca fundamental exista intentie. Intentia mea e buna, pozitiva, am ajuns sa ma reconving azi. I really think i’m doing the right thing, too.
See you always,
Unless that’s creepy
In which case i close my eyes and wait for you.
Now, I’ll let you focus there
Blowing up through your chakras taking you up above
To the sky, no limits that’s all in your mind
Dig deep into your energy and you will find
That it’s a place full of bass where your soul can rest
You know I’m not lying you can feel it in your chest
The idea is to trust that everything comes just naturally, at the right time. EVERYTHING. The best adventure is always yet to come. And it comes. And it passes. And we swing on the spiral. This journey seems so much harder than the last one. Deep in the bosom of the gentle night is when I search for the light. Pick up my pen and start to write, I struggle, fight dark forces in the clear moon light, without fear. I was alone, fallin’ free, tryin’ my best not to forget. I’m starting to see the beauty in the details, whole and random insignificance again as spring began. The mystery of life is not a problem to be solved, but a reality to be experienced. I just might be better at patience than I thought. Come on you stranger, you legend, you martyr and shine.
de dragul formei care tie iti place asa mult. Esti frumoasa, si nu te mai indoi. Te respir uneori, dar doar pentru ca esti viata. Ce fain mi se pare ca stii ca ideea nu e sa te impresionez in vreun fel, si ca stii cumva, cum nici tu nu stii cum, ca asta e un mesaj pe care tu ti l-ai transmis cumva, de undeva. Faci ceea ce trebuie sa faci, cum candva erai convinsa ca faci. Doar continua sa mergi. Misca-te. Rolul tau e sa fii si sa creezi. Esti pentru tine si pentru ceilalti. Forte noi, fix cand ai nevoie. De la tine pentru tine. Asa-i ca e ciudat cum zisul nimicului te face sa te simti asa bine? Esti tot si nimic. Dar na, sa n-o dam in paradoxuri dramatice asa doar de dragul formei, n-ai timp de asta, iti spui. Si poate ca e bine sa iti spui asta. Poate fi dificila treaba asta cu amintitul cand tie iti place asa mult experimentatul noului. Ei, uite, oportunitati de nou. Dar e necesar sa iubesti. Cum pe cine? Pe tine, draguto! Iti lipseste asta. Sper sa nu proiectez pe alocuri. Si inca un mesaj din cotidian: ignora-l pe pisi asta! Aminteste-ti. Nu e despre tine, si tu esti personajul principal. Eroina. Esti minunata. Esti exact ce trebuie sa fii. Ce energie faina esti. Cred ca iar ma entuziasmez in legatura cu tine. Dar cine n-ar face-o? Mda, tu, uneori. Dar nu e momentul acum. Nu momentul. Nu. Iti amintesti de tine, nu? Tu esti tu. Ioai, ca iar ma entuziasmez in legatura cu tine. Iar te entuziasmezi in legatura cu tine. Te iubesti. Stii de ce faci asta. Macar de-asta sa te bucuri de partea cu amintitul. Vrei sa si spun ceva? Decat nimic, zic. Iti reamintesc ca tu iti spui lucrurile astea. Deci nonsensul e la fel de al tau ca si sensul. Asa cum si esti ambele chestii. Te iubesc sa stii, dar nici nu vreau sa ti-o zic prea des, pentru ca e parte din rolul tau, nu al meu. Tind sa ma intorc la mine, si nu vreau. Pentru ca ce trece prin mine esti tu. Asa cum si eu trec prin tine ca sa imi transmit tot felul de nonsensuri pline de sens. Scriu si scriu si concluzia se tot doreste pe sine. Dar nu exista concluzii. E in regula sa fii infinita, sa stii. E si cel mai greu lucru, da, sigur ca da. Dar e si cel mai minunat lucru, si tu stii ca se merita. Oh, cat de bine stii lucrurile astea. Asa ca sub aceste non concluzii, iti urez o dimineata zambăreață, si pe valurile infinite, manifesta-te, construieste-te, creaza-te, iubeste-te, amuza-te, fi!
Ps: multumesc
I can’t have a safety net because I am the safety net
Aliens like details
A leader is someone that makes a decision on the spot
The effect you have on others is the best currency there is
Birth place: Earth
Race: Human
Politics: Freedom
Religion: Love
Practice: Yoga, meditation
Tools: Drugs
Mission: Unite, direct
If we drop the ball all of nature witnesses the failure and our children receive the result. Consider yourself self-selected for this interaction and an ambassador for reason on this issue of conscious expansion and self-exploration. It’s all about building a common language and support each other. Be a shaman with hyperdimensional perception and remember who you are, not what you have.
I now make a promise to myself. To follow my mission no matter what. To be present in the moment during the journey. To do my best each day. So that I sleep well, satisfied, grateful, joyful. And wake up confident, energetic, driven, grateful, joyful. This reminds me of George Carlin when he said he now needs only a puff of weed and he starts writing. I am proud of myself for quitting smoking tobacco (at one point). For trusting my intuition. For putting myself in situations to experiment. To grow and evolve. To be uncomfortable. To care for my potential, the energy that I am. And the way I put it out in the world, which is of the utmost usefulness for diversity in regards to patterns of reality. For balancing act of habit and novelty. I am proud of myself for traveling and loving. For forgiving. Myself and others. For taking an interest in, and caring for my fellow travelers in the ride of existence. For playing with form – Remembering who and what I am. And they are. Reminding them, too. For learning how to focus. For appreciating this silence, right now. For all, I applaud you, Alex, you, Being.
Maybe I should just embrace being alone in this journey. Bibi says I should just be me, no matter the consequences my mind creates. She also says I should, like, make a list, write down the people I’ve helped and then I should help myself for a change. Hmm. Help myself.
Ieri am vorbit cu Simo cinci ore. Am creat impreuna o gaura masiva in baza de date colectiva. La un moment dat puteam pur si simplu sa vad campul de informatie ce plutea in permanenta deasupra noastra, prin noi. Stiam ca si ea il vede si ca deja stie tot ce stiu si eu, si tot ce conta era sa o vad pe ea. Acum vreau sa fac totul fie si doar sa ii povestesc ei atunci cand va fi momentul, daca va fi. Daca nu, ea oricum stie tot. M-am regasit pe mine in ea. Aleg sa o vad ca un mentor. Nu conteaza varsta, sex, Simo este modelul meu. Te iubesc, Simo. In afara timpului. Intreaga lume a fost pe pauza timp de cinci ore. Las experienta sa isi urmeze cursul natural si o iubesc ca atare. Acum ea exista in acel moment, iar eu exist in altul.
Vreau sa accept exact cine sunt. Chestia e ca pare ca umblu prin lume cu o rana deschisa si ma face sa imi fie greu sa ma apropii de oameni, sa nu cumva sa-i contaminez sau sa ma contamineze. Which is bullshit and not. I should just enjoy all these experiences. Yeah, feels like I’m living in a bunker, a hatch, but I’ve always wanted to live in a bunker. “Come to terms” is what they say. What I know is I woke up this morning feeling like “fuck this shit”, I’m so over it, I’m so over feeling sorry for myself, a kind of “sictir” which, in times like this turns out to be very useful. Turns out I did help a lot of people in a significant way, I also let some people down, or hurt them. You see, I’ve got this thing, I take things from people and then leave, which looks like my father’s behavior. Ma exclud mult. I should do something else instead of that in order to be happy. I can’t help but think how much knowledge and wisdom I will manifest once I shift my perspective to clarity.
When you can’t be fooled, you don’t ask the question anymore.
I’m bigger than the universe, smaller than the universe and equal to it. I know I should let everyone go, at least for a while. I should trust they all take care of each other while I’m gone on this different journey. Meh…I’ll be alright. The truth is I do not know. The truth is I am both evil and pure. The truth is I have no control. There is no puzzle to this universe. What makes you think there’s a puzzle to this universe? You try to explain it. A real explanation is not just a description. It’s a description which enables us to control what we are describing. To control the world is not really what we wanna do. So if all explanations have this as their function, enabling us to control, than maybe an explanation is not what we wanted. What makes things complicated is explaining. What is complicated is not nature, but trying to put it into words. Life is a celebration of itself.
Si iata-ma, 10 februarie 2017, scriind cu pixul mic si metalic, simtind aproape prezentul. Inteleg nevoia mea de control, si pot incepe sa o dizolv. Cumva, explicarea sau descrierea au potentialul de a dizolva tot felul de realitati. But I’m getting ahead of myself. Mi se pare ca egoul meu a crescut de ceva timp, si nu la modul fain (daca ar exista asa ceva), ci la modul ala pe ranit si vinovatie si din astea. Dar doar in bucla asta temporala. Principial, toate modurile sunt identice si complet diferite in acelasi timp.
Pai si acum ce ar mai fi de scris? Tot uit planul. Ti se intampla si tie? Ar trebui sa citesc despre grem lin, sau cum ii zice.
Ma gandesc la oamenii care dispar si nu ii cauta nimeni. Da, aparent exista astfel de oameni. Si aparent exista si oameni care sunt “gone missing” si nu stiu ca sunt “gone missing”. Ma mai gandesc si la perspectiva prin care eu sunt pentru alti oameni cu vieti, trairi, universuri complexe, cu naratiuni lungi, stiute, intelese sau neintelese, eu sunt doar un personaj din décor care isi consuma cafeaua, si care de multe ori se gaseste in centrul lucrurilor focusat pe complexitatea propriei existente. Asta e tot una din aia fara concluzie. Presupun ca sunt un fel de motor al universului ce produce bancuri seci. Pentru ca bancurile seci nu au concluzie. Dar sunt bune bancurile seci. Nu? Daca n-ar fi bune nu ar exista. Dar hai sa inlocuim cuvantul “bun”. Bancurile seci sunt…potrivite, ce chestie, sunt ce sunt, sunt bancuri seci. Am nevoie sa integrez simplitetea si claritatea.
Exploring the subjective
The field of language
The undefined space as a canvas for our co-creative role through feedback loop
Experiencing the grip on infinity
Love is still the best drug (2017)
The feeling of being watched by the universe
To the guru and the shamans, we need to bounce people from our frequency, not trap them there.
To the gurus out there: you can not have direction because you are the compass. You don’t go places. You show places.
I take people to where they need to go. That alone is amazing to me. Yeah, it’s true, I keep ending up all over the place and I keep starting down all over again, but it’s all worth it. The music is so good this morning for this morning in Geea. And morning it is. It seems against the odds being here now, feeling the way I do, writing, drinking a coffee, accepting momentary the fact that I am smoker, being aware of the eternity of the moment, remembering the primacy of the focus on the aspect of subjective reality. The Sun started to shine, not that it ever ends. Speaking of ending, finally, thanks to Devo, I let my guard down a bit and I let myself love her and myself, felt truly connected, even if momentary, but the moment is all there is. Finally, I feel good after a day of feeling good, even thou I’m by myself now. I’m right next to myself giving high five with my face, but luckily my ghost hand goes right through. Through the looking glass the Sun is shining. You’re still here through your empty cup with sugar and spoon on top. Thank you for sharing the silence of the morning with me. Now that I look at it with clearer eyes I realize how inspiring and awesome you are.
And without you
Ba ba, ba bam
Without you
Hau hau, hau hau
It’s gonna be a lonely town
Ba bam, ba bam
I’m a rolling stone
I’m a rolling stone
In the town of blues
Ba bam, ba bam
And so are youuu
“When you walk through a storm,
Hold your head up high
And don’t be afraid of the dark
At the end of the storm,
There’s a golden sky
And sweet, silver song of a lark
Walk on through the wind
Walk on through the rain
Though your dreams be tossed and blown
Walk on, walk on
With hope in your heart
And you’ll never walk alone
You’ll never walk alone”
***
So, another week has passed. Well, how do you want me to start? I feel a bit biased and not inspired, anyway. It’s an interesting feeling walking towards the place I’m gonna write in, not knowing what words will come out of me or what my perception of my story will reveal. I should probably explain my fear of bias of today. People kept asking me of my plans, having to tell them I go to the park, I go to write. So, now, you know, too part of my ritual. This comes from the idea that we are God, and we set for ourselves a series of experiences that we have to explore through forgetting that we are God, we like to be surprised, you see. And in my ritual, ideally, it would be that not even I know that I’m gonna write. It was a hard week, I was kind of thrown of my game, anyway. But it’s ok not to be inspired. I will write regardless. What sucks about this bias is the feeling of needing a who or a what to write for. I should bring Worry to court, cause it makes me fear in the face of the thought of losing sight of my mission and the bigger picture. We are approaching raw hard work, and even thou I know I have to forget the mountain from once in a while, to walk in a contemplative state, well, contemplation comes with a high risk of catching viruses and parasites. Focus has to be turned up a level already.
So fly with me
There’s a whole sky to see
I’m taking your mind with me
Into lucidity
Flying in unity
Could be normality
What you perceive to be
Is your reality
I believe I was summoned last night, and the weird thing is I believe I was summoned by me. I guess I am indeed looking for myself when I feel lost. Next week I’ll do better and I don’t plan on planning how. Ritual and practice are so important. A good part of my life, I probably rationalized laziness, or procrastinated on the bases of wanting to do everything spontaneously, thinking it’s the only way to ensure authenticity, fantasizing over the not yet discovered, secret talent. But it seems that with ritual and practice you can actually touch deeper and higher grounds and spaces. Oh how we like spaces. Imagine that, we love nothingnesses. “Before one can find his own voice, one has to sound like other voices” and that’s how it’s always been. In a way this is kinda what I meant when I said that there’s an echo on the line of this universe. Everything downloads into the next thing, and that’s how it’s always been till the dawn of time. Can you imagine that? That first thing? Complete, naïve awe. How long down the rabbit hole are you willing to go? Well, it is sweet to believe in magic, I’ll give you that much.
I finally got angry
Sometimes I feel like we all have a superpower and this superpower has an old mystic rule. You mustn’t talk about it. As soon as you mention it to someone your superpower gets taken away from you and you are thrown back into purgatory, paying in huge amounts, no matter how fast you escape the purgatory again.
who the fuck knows, I struggle too, I’m just happy when someone relates, and from two loners, from nothing, we become complete, for a moment there
Anger is a denial child of two paradoxes, of having power and not having power. But it’s all an illusion, you see, cause there can be no anger without the lack of anger. So just get to the next birth and cry again to clear your eyes and simply see
I like it better when I’m the echo rather than the ego
The echo comforts proving that there’s something more coming, whereas the ego threatens with endness.
So another week has passed. I got hired sooner than I thought, so that’s wonderful. I can go to shops and talk without anxiety. I walked home from the work place for an hour and a half. God, I love walking! Tidiness is more godliness than I’d think. Today I feel calm, even thou more challenges are ahead. Remember, don’t ask for the task to be easy, just ask for it to be worth it. Don’t wish it was easier, wish you were better. Don’t ask for less challenge, ask for more skill. Don’t ask for less problems, ask for more wisdom. It’s the challenge that makes the experience, and life, and its color, and meaning, and adventure, for you, it’s this collection of experiences. To wish them away is to wish your life away.
There’s a certain balance in play, this calmness of today, it’s almost worrying. I’m sure a lot of people go through that feeling, that arises when everything feels good, of wanting the good to stop, just because, well, you know it’s gonna stop eventually. But the trick is to let go of how it all comes to pass, and to learn how to enjoy the beauty of every feeling. I recently heard something like “feelings are the language of the soul”. So, like being your own conscience judge say “I’ve had it with the presentation of a one-sided story, I sustain the objection that Worry has failed to bring out all the facts. I despise these mental court room maneuvers that try to belittle my client, me. I demand the whole truth, and if Worry will not be silenced I may cite him for contempt of the court of reason”.
So, what about this journey? I feel like is buckle up time. We escaped the ground. Now the action happens towards the sky and I hope there are snakes on the plane, and trees, and game rooms, and friends, and bikes, and gods, and princesses to rescue, dragons, obviously, and worlds upon worlds. Don’t we all wish this? I’ll meet you there. And if you’re worried, just bring it to court. You always get what you want, anyway. It’s just your choice of want is kinda lame most of the time.
Yeah, sure, a big part of life is waiting, and there’s really no way around it. I think, sometimes that’s where we lead ourselves astray, when we get bored of waiting and we avoid boredom seeking extraordinary. What that does is open extra stories, a high number of those making our job hard 
and confusing. Sorry to be the one to tell you this, but greatness has a lot of boredom in it. But there’s an echo on the line of this universe. Must be those quantum entanglements being aware of themselves, again. And that’s when you get that moment of “hey me, I like that we’re talking again”.
from a moment like that, when i’m in flow and things are happening, i can feel when its gonna end and i think it, then i have just a small space more just enough to accept the ephemeral state of it, and acknowledge that i am really purely just curious about what the next one is gonna be
[Today is the day the journey begins. It’s raining. I want to look back for a bit. Still made some mistakes on the latest adventure, the one that ends today, but I made more good decisions than bad. I’m proud of myself. I’ve walked through the valley of the shadow of death until they and I understood that daylight is mine to command.]
15.07.2017, third day in UK, tabula rasa, white canvas, new born baby, the new life, new beginning, new chance. Being a new born comes with a lot of confusion, a lot of adapting to do, the weather, the time, the people, the language, the shops, society all together. Went shopping today. I should do this more often, it reminds me of things I could want, so it keeps me motivated. I should go for runs. Keeps me healthy and focused. Start a ritual! Keep writing. Try writing every week. Not much art in UK so far. I’ll talk about the vibe here soon. For now I just want to mention the clouds and the absence of the Sun, the Moon and the Stars. So far I’m doing it. I sleep, I eat, I work my way towards a job. It’s a one year project. I’m 3 days in, but it starts now. It always starts now, even in the last day. I really like Coventry. I’d like to move there. Oh yeah, I’m in need of a new direction. Oh, and, remember, as long as you’re getting closer to the mountain, you should be alright. Also, I’M IN FUCKING UK! Now, this one, I didn’t see this one coming. The weed is good, crossing the street is dangerous, everything has an order, technology is crazier, people walk in bubbles, crime is high, people are drunk, brits are low in numbers. No wonder they dislike immigrants. People are cold and depressed. I have no friends. I like that I hate it here. I need to be in a new place to hate. Still, I want to learn how to talk to these people. I wanna hear what they have to say. But all in due time. I’m a new born, remember? I got space to manifest. Getting from city to city is easy. Some products are good, some products are bad. They got cheap stuff, expensive stuff. Some music would be nice. Doesn’t rain that often as you’d think…so far. Sometimes you have to close your eyes for a while in order to be reminded of the beauty of it.
I feel undeserving, thou.
Nu ti se pare ca sunt doua tipuri de a vrea?
Somehow, just by not consuming, I end up having abundance in what I need.
Hmm, when I feel lost, I wonder if I’m looking for myself.
Also, I gotta meet up with simo.
What we need is we all walk towards the same mountain.
I do take pride in and honor my paranoia, my autism, my schizophrenia, my bipolarity, my OCDs, my lonesomeness, my anger, my ADD, my catatonia, my hypochondria, my constant existential crisis and identity crisis, my anhedonia, my low self esteem, my narcissism, my psycho and sociopathia, my multiple personalities, my hysteria, my terror deep inside.
I really gotta fight for this!
I like the sadness, I do.
You see, it has to be done part by part. And when you’re a certain part, you gotta do that part and not worry about the other parts you’re doing simultaneously.
I wonder what this adventure brings. It’s a nice one. I missed a nice one. And not only is it nice, but it’s also a great one.
Merg la Cluj.
Oh wow. It brought love. What a surprise. What do I do with this love thing? How can someone love me back like I love them? And how do I still love her when she loves me back like that? How can we make our avatars love each other? And is it a good idea to follow this love, or any? How do I stay focused when in love? Should I forget her? Is true love possible? Would sex be good? Would it ruin it? Will she forget me? Should she? Am I over and wrongly enthusiastic? Is it wrong to want her to fool me and hurt me, just to, at least, feed on a fantasy? Should I trust my dopamine thoughts?
One thing is for sure. Yet another adventure is right around the corner.
Merg in Anglia.
Foresight Being, I want to tell you that money is coming, the beautiful souls came and we get to travel some more soon. Gotta give it to you, boring it ain’t. I really want the illusion of the impossible, the promise of pure, endless love. …all the ways we struggle to get out of our illusions are illusions themselves, after all. As long as there’s no doubt, I don’t even care if it’s true. Nonsense. Dopamine thoughts again. “Lose yourself, find yourself”. Close and closer, but not quite there, haven’t found myself yet. Gotta stay focused. Gotta follow my name even thou I don’t know it. Gotta keep the faith. Gotta nurture the spark of desire within. Back to the love thing, all I really want is we both go through the same thing. One thing is to go through pain alone, unbearable as it may be, but through love, to go at it alone…now that’s just sad. What needs to happen? What good in trying to figure out what needs to happen? Nonsense, anyway. What do you mean “needs to happen”?. Today she said something about friendship. I find myself in a Conundrum. If I ask her about this I strip off any magic from the box. If I don’t, I risk overthinking it or stripping myself off any energy in the box. Seems like I’m Schrodinger’s cat, and there’s a world out there where love is and isn’t at the same time, and me and her feel the same way and not at the same time. Still so many questions inside the Conundrum. Still my life sucks inside the Struggle. And still I’m a junky for love.
Can’t wait to get out of Sibiu. This island of smoky mirrors. I feel so fundamental here. I wanna be basic. I’m fundamentally fear and love at the same time. I wanna be one thing. A ride. For me and her. The clearer this reality becomes, the closer to the Sun I am, the harder it burns. I guess I’m not as strong as I like to believe. I guess I still struggle letting go. How could I accept the experience of her as a one time thing? How could, and why would anything ask of me to forget her. What good in loving deeply if loving deeply is letting her go? I even feel guilty and like a fool loving you. I keep wondering what will we more likely remember. What we said or what we didn’t say. What we wrote or what we chose not to. Words or non words.
Keep wanting to record the fact that I find myself in Wien Café yet again before I start my next adventure. What I want is keep talking to her and do my work good. After all, the Universe doesn’t like spoilers. So it has to forget in order to either remember or experience, which are actually the same. So just relax. Go on and on. Learn to ride a bike. Learn to swim. Be careless and careful. Follow lord fortune wherever he leads and petition your demons to tend to your needs. Go crazy, go wild, get wasted, get wise, wake up from your nightmares and stop believing their lies. Get active, get radical, get real and get magical. Aspire to the heights and embrace all your lows, give into desire, let the flood of lust flow. So let go, and let rip, take a ride, take a trip, get to work, get to bed, get a life, get a grip. Take leave of your senses, your cunning pretenses, pick up your beds and tear down your defenses, and retrace the course of the spring to its source.
***
A game of reflections
Who are you when you watch the awareness? What is the story? What is your role? Or is it part of the big secret? Oh, the big secret, from the holy, collective Spacebook. This is it, I say. Put on a good show for the dreamers out there. We always seem to want to write when we don’t feel like writing. I wonder what it feels like to want to not write when we feel like writing. Well, it doesn’t matter anyway, it has begun. The game is now called integrate everything! But what’s this whole secret fuss? Well, one thing they don’t tell you is how it never gets boring. All the time looking for the one story. How many decisions are being made in one moment? One. What does the absence of feedback bring? But relax, the big secret is unknowable. Or I’m just saying this to make you read in a non-belief mindset. How do you know I’m not manipulating you? Why do people report their life flashing before their eyes during a near-death experience? One does not simply walk into death without integrating everything. And I can prove it. So relax! But stop for a bit. To enter this game you have to walk through the fundamental idea that every opposite coexists all the time and in regards to anything and everything all at once. You have to forget everything you’ve known or thought you knew. It starts now. Good. I don’t want to blow your mind, but now you have to know the great answer and not speak a word of it, the big secret. How does it feel? Just stop for a bit! Lift your head up and stare at whatever there is in front of you. Do this till you forget you were reading and you remember it back. Ok, do it now! What did you think about? What did you see? How long did you stare? Did you have an awareness of time while you were forgetting and experiencing at the same time? Time. Well, this is just juvenile of a toy in the game. By the way, do you remember when you decided to join the game?
***
To be honest, I don’t know where this love thing leads to. I mean, how long can I feel it? Am I trying to control it? What good in feeling this when it’s clear is gonna end? I know there’s no end and no means, even thou there’s meaning, there’s no conclusion to this Universe. It’s an endless book.
Another thing, I know for a fact she’s crazy. Her avatar I mean. And I feel like I don’t have an avatar anymore. It’s like I forgot how to be myself. I used to be charming and sexy, I used to act like I’m the shit. Where did I lose this? The days in this feeling are endless and full. Nothing incomplete about these days. And even thou there’s also desperation and light inside the storm of everyday, I happen to be inside the inside of the storm, making there be balance and ritm at the same time in the silence of the storm. I’m afraid to love you fully, I’m scared of it being enough and endful. I know it’s shawl, but I wish she finds me sexy. I know I find her sexy. And it’s so irrational. I’m not even gonna see her for a long time. Maybe I should forget her. If she’s worth it, I will remember her at the right time. What is really worth it in this experience we call life? Am I crazy, I wonder. I ride this wave right now, and I’m hungry, and I feed on the wind, and it feels right, but what shore will I end up on? Will she be there? What will be there? And will it be worth it? As I surf through the Great Conundrum, my Consciousness is suspended by the silence of love. I don’t budge.
***
Now the game is called “who’s gonna blink first?”. But my question is what happens if neither ever blink? Well, who cares, I need this moment of silence. I feel how I struggle not to forget her every time I’m under the impression this is the moment I forget her. Requires a lot of faith. In this crazy experiment of mine, I seem to be ending up in this state where I hunt down the last thought about her and I snooze it every time. It’s so dusty on the edge of the sphere. All the forgotten are here. I see her, she begins the same way. Her right star excites me and beautifully worries me at the same time. She creates me and I create her. We don’t blink. I do remember everything about you. Now I have this crazy idea to keep writing and not speak a word of it. And I wonder a lot of stuff. I wonder if I made your reality magic, too. And you are completely forgotten. I wonder if I am completely forgotten, too. I take the first breath. She knows.
***
Sky high.
I will soon be sky high again. Above the clouds. Part of the big canvas. It’s funny, I kinda feel depressed. The funny part is I think I need to be, I feel I have to be sad and down for a while. Feels strange. I micro-dose death and I supra-dose love. Can’t help it. You may argue it’s unhealthy, but they are the ingredients of life. Actually I think all’s gonna be alright. I will enjoy every step of the way, every challenge and every reward. Mindfulness with timing, also known as syncronicity, is the way to go. I gotta say, I’ve come to embrace my deaths like never before, or is it that I played my cards right so far. Everything’s gonna be ok because I’m awesome. I’m letting go and I’m ready for anything at the moment when anything shows itself. I trust I always remember my mantra in the moment of action. I’ve seen myself, I’m very capable. Ok, sevraj time. Today we go sevraj. It’s gonna be a long day maybe, or not, hard, or not. I will stay staring into nothingness for hours if I have to. I don’t have permission to feel guilty or unproductive. This is sevraj day. So, in the summer of 2017, the month of June, I experienced both love and isolation. I enjoyed both. Now I find myself at the other end of it. I let go of all control and I embrace my whole self, with my controlling tendencies, too. It’s sevraj day and I’m hungry. I’m on holyday. No time for regrets. Half the fun is learning and I’m having a ball. While the world keeps turning, my role is small but I make a change. I hope you feelin’ the same way. In this concrete jungle we live our survival is love that we give, now my instincts are guiding my way, it’s true what they say, the world is your chance to create.
Sa presupunem ca totul e acelasi lucru, iar existenta e un mister pentru ea insasi. Dar vezi, pana si chestia asta pe care ea si-o scrie siesi e nula, inecesara, si nu ar trebui sa existe, chiar daca, si tocmai pentru ca, exprima faptul ca expresia nu e necesara.
Recunoasterea. Now that’s something. The sense, and the drive to name the unnamed. Mamihlapinatapai. The paradox of the name not naming itself holds the perception of time in a linear sense. Inbetween rests the rest.
Will. To want, or the feeling of want. And you usually want to hold things still so that you experience everything through any given point of building. But you see? There lays the trick. In wanting to transcend there can be no transformation. After all, you’re standing still. Transformation requires dynamic, requires death and birth and death and birth. So then comes the question. Can you trick the universe to transcend imortality into imortality?
Nonlinear perception of the time. Paradoxes.
Sa presupunem ca exista un inceput si un sfarsit. La inceput avem doua personaje, energie masculina si energie feminina. Mai avem un copac cu viata si adevar. Sugar, spice and everything nice. They both know and they both know they know. They both feel there’s nothing to be known.
Then we have the history of the universe. During which this unnamed struggles with wanting to name itself, swimming like a dolphin in and out of the ocean it creates along the way, deep down and cosmos high.
We still have the same two characters in our story, only they are spread in the vast unnamed, playing all scenarios, the whole infinite of them.
Before we get to the end, let’s look at another story.
The attempt to trick the universe.
In one of the male’s energy manifestations it figures it out. But as he has the revelation, being on the “know and want” field, he also “knows” that he can’t use it, as naming the unnamed would end existance. The revelations continue and, paying in huge amounts of energy, he figures out a way to stop time, to hold it all, from start till end, to walk on the nonpath of nonlinear time.
Earlier before he had recognised her. They saw and were seeing each other in the middle of now here. So, in its ignorance, ambition, and want of control, he decided like a child to try out this paradox on… well, by now you’ve figured out, it was on itself, him and her being it and all. So he returned to Utopia, and hid something from her. Just one thing, the one thing, the rest was all to feel. He then told her with the energy of a child what he had done, but you could see the mad scientist face as well. Telling her was part of the plan. He had just ask her out on a date at the end of time, even thou, not only would they meet there anyway, but they are already there. Now, all he needed was a hidden thing, the one thing, by her. Well, the story goes she never did, because maybe she didn’t even understand, or that she understood clearly.
The dynamic of death and birth, in the ocean and out to the stars was doing its thing. The history of the universe continued as it always does. Their manifesting paths grew separate, and the undefinied space between them was absorbing the life out of him, through his controlling definition of the undefined. He was indeed living the nonlinear time field, but he was killing and dying in the process, instead of his plan of life eternal, which he already had through being it. He was going crazy in the act of projecting his story onto the history of the universe.
He was spared of the burden when he went back to her and showed what he had hid from her.
Sa presupunem ca totul e acelasi lucru, iar existenta e un mister pentru ea insasi. And when all scenarios are over, meaning all the time, they meet on the Planet with the garden of the one and only tree, seeing each other as the one remaining truth that needs no naming.
imaginează-ți că ești pe niște șine de tren
și te uiți în depărtare către șine cum din paralele se transformă în punct
acolo sunt eu
hai după mine
privirea sus!
sunt un cerc prins de-o ureche
urechea ești tu, ascultă-mă
sunt chiar în partea cealaltă, iar când mă uit la tine, tot punct roșu aud
sunt plin de puncte roșii pe margine
iar trenul se învârte,
mâncând tot torturi de check point-uri în noduri fabulate și degete cântate
ascultă-mă, nu doar în zi.
sunt vorbitorul. asta doar pentru că sunt chiorul.
Îmi place să fiu punctul din capătul celălalt.
punctul e necesar, atrage și scutură covoare goale-goale cu praf de valuri de mirare.
Și care, dar oare, care e un oarecare?
că fiecare punct e unic, la fel ca toate celelalte.
Sunt fapte moarte împăiate în acasele în viață din plin privind în gol ce-ascund opusuri de priviri neoarbe
sunt un sirop acrilic din fundal cu susu-n jos pe-un sunet salt
sunt un doar neinvitat, un estuar nevizitat, o picătură de ulei, o scoarță netedă de ei,
un bin-venit de mine, o inimă de porți străine
sunt un clișeu de tine, adio și rămâi cu bine
Cap. 1. Panda
La inceput era nimic. Pentru ca ce urma sa se nasca stia cat de important era sa astepti cateva momente la inceputul oricarui inceput…sa observi un pic situatia, mai ales ca era dubios sa fie nimic.
– Dar sa incepem cu sfarsitul. Mereu incepem cu sfarsitul si incepem idei vechi din idei noi. Poate ceva neinceput sa aiba un sfarsit? Oricum e doar haos observat de o constiinta si interpretat, legat, concluzionat, modificat; si oricum e nimic, doar constiinta ce creaza ceva-ul <> ambele in acelasi timp si niciuna…
Mamihlapinatapai cosmic – atunci cand universul se dedubleaza dorind acelasi lucru, dar nici o parte din cele doua nu vrea sa fie prima care initiaza.
Dar bine…asta e doar ideea unui copac batran pe nume Royskopp care canta despre formă ca un monument antic plin de energie transformata din timp si sculptata de evenimentele din cele infinite dimensiuni; si despre momentul in care totul a fost facut din dragoste si inca mai trimite semnale prin frecvente jucause si va trimite vesnic, pana la urmatorul inceput sau sfarsit..intelegeti voi..sau alegeti.
La auzul ultimelor cuvinte ale batranului Royskopp zis si Jubokko, zis si Yggdrasil, si multe altele, a venit momentul nasterii din nimic catre nimic a unui panda autist, cu o singura intrebare in minte si in suflet “De ce am fost creat?”
Era: Iarna Marilor Cete. Totul era un far, far, far Away. Mergea catre nimic in timp ce totul se crea in jurul lui, avand ca ghid doar Luna Geagea, ce ii lumineaza calea, din Conlunatia Coma White.
Poposise pe la mijlocul nimicului chiar in punctul in care oriunde privesti vezi doar nimic, sa se odihneasca si sa cugete. De plictiseala s-a lasat sa creeze fara sa mai fie atent, si doar se juca Go inconstient si liber de nevoia distrugerii, cand un sarpe cu doua capete jucause ii iese in cale. Erau Shakali si Aghori si aveau cam 30 m lungime. Aghori avea 33, a facut mai mult sport in tinerete. Asta l-a facut increzator si de-asta el era cel care vorbea,, iar Shakali doar asculta, mereu.
Shakali era rosu, Aghori albastru.
– Imi povestea cineva ca a dormit o data pe o bancă-popas afara si cand s-a trezit, s-a dus sa-si ia o cafea si s-a intors pe aceeasi banca sa si-o bea ca de dimineata. Cred ca facem asta mai des decat observam. Cred ca e vorba de acelasi sentiment, de acelasi atasament de “acasa” unde “lucrurile noastre sunt”, unde cunoastem, unde ne simtim confortabil, unde ne place sa fim si atat, unde ne recapatam energia, sau deschiderea catre ea lucrand prin dimensiunile cognitiv, emotional, spiritual. Asta e ideea aceluiasi copac cand nu-i atent la ce se gandeste si trunchiul lui creaza foi ce se scriu singure si se trimit una pe cealalta prin posta rosu-albastrie, schimband frecventa semnalului, dar pastrand esenta, reamintind ca a sti si a se astepta sunt diferite, iar limbajul, comunicarea, conexiunea devin materiale fundamentale in crearea monumentelor antice.
Ii povestea Aghori lui Shakali fara sa arate vreun semn cum ca Panda Autist ar exista. Dupa ce ramase blocat pe “acelasi copac” o vreme, Panda cel mic se gandea “si daca as pune in cuvinte, in pasi, in etape, in descrieri, in explicatii, in terminologii universalul – presupunand ca il identific – nu as lua magia din el oare? Poate in mod paradoxal e preferabil sa evidentiez faptul ca toti avem perceptia proprie si unica asupra universalului, si asa e si fain sa fie. Toti? Dar care toti? La ce bun sa existe toti? De ce sa fie creati altii?”
In marea de piese negre din Go, Panda plasase piesele albe la intamplare in tot acest timp; in mijlocul nimicului; scria: “When you are born in a world you don’t fit in, it’s because you were born to help create a new one.” Panda was like wtf si s-a trezit intr-un vis.
Era: Inceputul Sfarsitului. Lordul Haribo Tequila Ț Smokey Frederic Tomas the Fifth organizeaza ultima petrecere a existentei.
Panda, nevenindu-i sa creada, inchise ochii repetand in minte “Lumineaza-mi calea Geagea pana o gasesc, lumineaza-mi calea Geagea pana o-ntalnesc!”
Cap. 2. Panda visits the 7th dimension, The land of Alexandria, where all books are called Alex and they write each other into existence. Panda starts reading the Gatekeeper Book.
“It’s amazing how beings step into your life and how they change you. How they remind you and you remind them that sometimes all we need to do is show each other we’re there. We’re all one; all Alex; all Pandra; all metaphors for each other. I’m not something else. I’m a different choice of you. I’m you with a left turn at one point. I’m what could have been if. We’re mirrors for each other, and that mirror shows itself as magical when you see yourself in me (you being anyone and me being anyone and anyone being anyone). Come be with us, let us write you. Take a pen. Join the wave of words. Be!
“I once chose to be nothing” said Panda “from a list of things i wanted to be. Now I choose to be a traveler. Why do i choose to be a traveler? Because it means so much. I get to choose all kinds of spaces to travel, and by looking through this window, or mirror, I get to be all the things on the list all together in one beautiful thing, which becomes actually less thing like and more being like. Maybe i will get to some higher definition, but this is the best definition of myself yet. And it’s only a definition to be able to paint a picture for the other non-definitions that are so not thing like and so forevermore more being like. Traveling is so much trippier than drugs, than movies, than childhood (well, maybe equal to it), it opens you up to so many possibilities. Well..having had drugs before the actual trip helps a lot, as it makes you aware of the things you want and are able to pay attention to…or, you know, beings, not things. I want everybody to feel that their story is the most awesome story there is. I know how that feels, I feel it everyday. That doesn’t mean I am not aware, and objective (objective as your world perceives that concept), and rational thinking. And all these metaphors! Everything is a metaphor; everyday, every now. This change in perception not only made the past 2 billion years or so an engine for metaphors, but transformed everything that happened before in metaphors.”
I wanna faaaade into you
O simpla Marti in dimineata orei 8 in care ma vad incapabil sa raspund la intrebarea ei “de obicei la cat te trezesti?”. Dar asta e cel mai irelevant lucru. Povestea este despre cum cei doi s-au lasat sa se iubeasca pe celalalt “Everybody seems so far away from here/Everybody just wants to be free” – fara asteptari, fara nimic, in afara timpului, asa cum le place.
– Inca o poveste? Gizas! Da’ cate mai vrei? Pai? Bine! Am ales sa nu ascult muzica acum. Nu ca e vorba de vreo nevoie de liniste ca urmare a stresului; sunt chiar relaxat. Relaxeaza-te si tu! Nu e o poveste trista sau violenta, sau nu stiu. Nu te lua dupa mine! Inca nu stiu ce vreau sa scriu. Vreau sa scriu despre ce fac acum. Si asta fac. Scriu acum despre cum scriu acum. Mai acum de-atat nu se poate.
– A spus cineva “acum”?
– Cand? Nu ma mai intrerupe, imi pierd ideea si nu mai sunt atent la ce gandesc. Dar stai un pic! Cum se face ca tu auzi ce scriu?
– Sunt o ha..
– Hei! Ce-am discutat de intreruperi? Tu asculta ce scriu! Hmm… ma-ntreb daca iti trimit o scrisoare e ca un voicemail pentru tine…
–
– Nu trebuie sa raspunzi. Zici ca m-asculti cu capu-n jos. Iti sugerez ceva: ………………………apreciez atat de mult oamenii din jurul meu atunci cand ma iubesc, fara sa stie ca fac asta, si asta ma face sa fiu distrat ce alege sa se lase sa fie distrat. It’s a heart thing. It wasn’t a nothing thing……………………………………..pai cat timp n-ai fost atent la mine, eu nu m-am intamplat.
se crapa de ziua
pe un mers muncit
sus catre raze
si varful de munte negrabit
se-ntreaba si se-ntreaba
se pacaleste c-a ghicit
e stanga sau e dreapta?
sub nori adapostit
sta biciclistul-ncetosat
se uita la el cum n-a traversat
se uita la munte
muntele la el
momentul ciudat cand niciunul
nu stie pe unde a o lua
momentul mamihlapinatapai
dar vai, unde si cand se va afla
unde si cand se afla aflarea
poate in marea, poate in valea
poate in dealul, poate prin valuri
poate in larg, poate in creasta
poate in siguranta
poate cu siguranta acum!
aici!
cand trucul magic se desfasoara orbind,
cand Soarele invarte pamantul si il face important
il face sa uite de munte
il face sa uite de el
il spala cu foc, il imbata cu mister
il face invizibil
il face viu
multumesc
il multumesc!
Gaze at the earth from a distance! Gaze at your inner world from a distance! We need to distance ourselves in order to understand, to reconnect. We need to talk to each other, to share our insights, to listen, to take things as they are in front of us without judging, make sense of it subjectively while respecting the subjective reality of the other and decide what we keep and what we don’t need. And that distance makes for a great first step, as we rise above to a bigger perspective. Astronauts know this, they often talk about what an insightful experience is to gaze at the earth from above to get a better understanding of the biological space ship we’re travelling on. We are all in this together, and it’s not a negative “this”, it’s quite a magical “this”. It’s all about this insight, this period of increased reactivity to stimuli both from within and from without. So you are immediately plunged into a dialogue with your own subconscious, things start to erupt, things start to emerge, new patterns are starting to be perceived and at the same time the world becomes like a sensurround system, the resolution of the input signals get boosted. So all of the sudden you are overwhelmed, almost eclipsed by the signals coming in, you are like a mind in flight, you are in orbital position, you are seeing the big picture. But if you don’t have navigation, if you don’t pattern those signals by carefully choosing beautiful music, by focusing on art, reveries that you can read, controlling the environment, hanging around people whose company induces feelings of well being, if you don’t take responsibility, you risk being disappointed. By patterning those signals you’re authoring the song, the soul surfing that you’re actually doing. You become a psychonaut. A soul surfer investigating psychic through personal, subjective experience. And there’s all kinds of answers that we can find within and without, there’s all kinds of spaces that we can explore within and without. Look at yourself from a distance. Look inside yourself from a distance.
I am not free, but I want to be. Connection is everything. Codependency is everything in the road to freedom, as well as in the final state of fulfilness. What I feel is too much. I feel I am too much considering the known ways of expressing and experiencing. I’m going mad inside the inner holographic walls as abundance invites to a never-ending dance every atom in the universe. Too much beauty, too much sadness, too much curiosity, too much love, too much madness, too much truth, too much goodness, too much of everything and too much of nothing, so much, if It weren’t so busy living, it would think it’s normal. But It doesn’t think. I am the one that thinks. I am the one that writes “too” before every absolute. What I regard as normality is our collective, protective madness, in which we repress the grim truth about the human condition.
How is connection part of freedom? The same way separateness is. How are they both at the same time part of the same thing? Beautifully!
Nature gives me a closer feeling of freedom than society, as it now is, gives me. I am amazed every time I look at and feel the trees, the mountains, the rivers, the flowers, the living manifestations of consciousness we call animals, and how it all found that balance that made us possible, the perfect system; I am grateful. I am happy to be the vessel for the free energy it channels when I connect to the greater being, I am sad to be a slave of the limitations of our perspective, to “know” that everything there, in front of me, one day is going to die, all these trees, all these plants, all this life is going to decay, everything dissolves in meaninglessness when you think that impermanence is really a real thing. Entropy. Love ends. That is why we also feel sadness when we love, because we can see the inevitable ending of everything and we attach ourselves to it, we want it to last forever, we can feel the infinite beauty in every frame of reality, we want to experience the moment in every possible way until it becomes something else and restart the process. So how do we defy entropy and impermanence? Cause “I will not go gently into that good night, intead rage against the dying of the light”. How do we say “I will not let go? I do not accept the ephemeral nature of this moment, I’m going to extend it forever”?
***
Sunt o timidă poezie, Diana. Și totuși îmi place să cânt, dar îmi place și să desenez și să culeg flori, și să ascult flori, și să ajung acolo… Pot să fac ce vreau. Dar vreau să fac ce pot? Știu că sunt multe păsări călătoare care mă dezgustă, dar le fac să-mi dispară. Din memorie, de obicei mă doare. Mă doare când îl aud pe Raoul cântând rap. Frumos. Și îi iubesc pe restul cu lacrimi.
Șosetele lui Alex au inimioare negre și a lui e roșie. Ce te legeni, mă? Ce mă legeni, mă? Pentru că suntem obsedați de ordine în timp ce suntem compulsivi de haos. Și din cauza asta o să plec puținș mă duc până acolo și stau fix până când mă întorc. Înțelegi?
Da, înțeleg tot ce ai zis, deși încerc să-mi dau tripuri pe care nu știu dacă, nici măcar eu, le înțeleg. Acum… tu mă înțelegi? Oare poți să mă oprești din căzătura-i mortală?
Nu o să mă scol niciodată. Doar dacă o să adorm mă pot scula la ce vreau eu. Care e scula ta preferată?
Aia care face ce vreau eu și când vreau eu! Și nu obosește niciodată. Aparat care nu se termină toată viața. Dar a ta?
A mea e puțin ciopârțită și mai curge viață câteodată, însă o prețuiesc așa cum e ea. Însă cu al meu e mai greu o măsură. Al tău ce zice?
Al meu n-are ființă. Este un obiect mare și n-are sentimente. Dar nici nu-i trebuie. Oricum, nici nu știu dacă te ajută la ceva. Dar pot să aleg să te fac să vezi modul în care te ajută.
***
De ce cauți acolo unde nu poți găsi, pașii ce se ascund timizi printre copii? Așa mă ascund și eu printre tine. Așa îmi ascund zâmbetul printre al tău. Te înnebunește și mai tare când e printre lumina lumânării. Și beculețele. Mi-ai făcut inima beculețe. Chapter 1.1. Am trecut și de asta! Înțelesesem câte beculețe de culori diferite are o inimă. Mai ales inima mea. Vreau să plâng! Dar nu pot să plâng pentru că nu sunt trist.
O să vreau și eu, dar nu azi. Într-o zi cu clovni și orbi când soarele e într-o cameră. De zi, de noapte, de interminabile discursuri ce se scurg și plâng, și urlă către fantomele viitorului crud. Pentru că ești orb, că ești clovnul de circ, ce se ascunde sub măști. Ce ar fi să îți pui masca de singurătate pentru că singur e atributul care o să ți se însușească? Dacă tu nu o să îți vinzi iubirea? Și dacă ar fi așa, cu cât o dai? Eu în locul tău n-aș da-o. Gândește-te cât ai suferi după ea. Pe mine mă întrebai cu cât o dau? Nu mai întreba dacă n-ai suflet! E modul prin care ajungi să vezi cum poți să n-ai suflet. Și pe cărarea aia acolo vei ajunge. Unde corăbii cad din copacii plouați de furtunăș din furtuna pe care alergam împreună.
***
O mare furioasă albastră. O mare furioasă dorință, se apropie de noi cu putință. Ne lasă doar valuri de nori. Ne învăluie în lăsări de primăveri. Până în prima primăvară în care am văzut. Și am văzut exact cum îmi descrisesem. Nimeni nu m-a crezut… Dar eu văzusem tot. Văzusem mort, văzusem treaz cum cărările se întrepătrund. În fund. Acolo erau. Și erau multe. Nu se temeau de nimic. Nici de muzică, nici de sunet, doar că era așa bine. Și e bine că era așa bine. Și noi eram la fel de bine și atunci când totul vibra și nu exista pe acea pășune pitorească. E frumos de fapt. Exact. E de bine. Se întâmplă ceva extraordinar. Normal, totul normal. Mulțumesc!
***
Când aripa zgribulită a unei libelule aurii a fost mângâiată de prima picătură se făcea că era…cum era? Era atât de curgătoare, ca cea mai înaltă cascadă din lume. Te uitai la ea și nu te săturai! Așa de minunată era…voiai să o vezi într-unaș îți era frică să-ți iei ochii că poate nu mai e…dar cine știe? Poate că o carte reprezintă libertatea de a spune tot ce gândesc pentru că ar fi scuzat de personajele imaginare.
Dar de ce să ne scuzăm? Sau de ce să n-o facem? Până la urmă facem ce vrem! Vrem să fim atrași de consistența apei, suntem! Vrem să ne amagim din dragoste? Vrem! Atunci ce-i cu neputința asta? Până când să mai fim întrebați dacă putem sau nu? De ce să nu ne punem singur întrebarea? Aș vrea să pot rearanja fiecare atom, și atunci tot Universul ar arăta diferit. Îți poți imagina ca totul să arate diferit? Te poți baza pe o ipoteză toata viața ta? Poți lua o decizie bazată pe imagerie mentală? Ai gânduri de genul ăsta?
De fapt uneori mă gândesc la modul în care soarele îți pictează privirea. Și mă întreb tu la ce te gțndești în momentul ăla magic, mă întreb chiar dacă te gândești la ceva sau doar pur și simplu simți momentul îla magic. Cred că poți doar să-l simți, fără să gândești. Sau poți doar să-l gândești! Nu există nimic pe lumea asta negândit. Tu ce zici? Există? În orice caz vrem o realitate creată de altă cauză pe care să o căutăm.
Subțiind sufletele strămoșilor noștri.
***
Autori:
Alexandra Badea Rasa
Manuela Cheche
Andrei Ionescu
Raoul Nedeianu
Alexandru Pisica
Simona Rotariu
Mi-am dat seama ca as accepta un compromis. As fi ok si macar daca am putea vedea in intregime, in permanenta perspectiva celorlalte persoane chiar daca nu am sti inca sa intelegem momentul de decizie al lor si as renunta momentan la a intelege si experimenta intreaga perspectiva a tuturor. Daca am sti toti instant factorii de luat in calcul al tuturor pentru a decide cum vor intelege si cum vor internaliza frame-ul de realitate. Cu doar atat atat de multe lucruri s-ar schimba in mai bine. Deci asta zic, ca sunt atat de disperat incat nu doar ca sunt dispus sa fac acest compromis, dar incat m-a facut sa ma si gandesc la acest compromis.
A te afla in flow inseamna a iti folosi toata energia doar pentru a exprima constiinta. E de mentionat pentru ca e important. Incerc sa imi formulez fiecare gand in cel mai obiectiv mod posibil; sa nu mai umplu gaurile doar pentru ca lucrurile sa aiba sens si asta ma duce pe un drum guvernat de un gand complet neobiectiv care suna „totul are un sens universal valabil la baza”, la care nu am dovada; pe drumul catre nonsens, confuzie, cautare de energie, cautare de iubire, cautare de vulnerabilitate, cautare de vibrare.
A te afla in flow inseamna a trai o singura idee de la inceputul ei pana la sfarsitul ei; si atat. Ne place abstractul pentru ca ne putem alege povestea pe care sa o vedem, e unul din comportamentele care exprima faptul ca ne dorim sa ne creez realitatea si in acelasi timp sa o impartasim, sa o exprimam. Poate am fi de fapt in stare sa traim o singura idee intreaga viata pentru ca universul sa se poata experimenta; totul s-ar aduna acolo, asa cum face si acum, doar ca sub alta forma.
Exista o nevoie de adaptare la realitate, o perioada de acomodare pentru ca nu poti anticipa ce vor face altii. Iar noi oamenii am invatat asta cumva, prin conditionare clasica poate (sau un infinit de alte posibilitati), ca e o risipa de energie acolo, nu ne place sa fim luati prin surprindere, si de-asta sa intelegem perspectiva celuilalt. De-asta acceptarea e atat de importanta. E metoda noastra. Cand te gandesti la posibilitatile motivelor unei persoane care sa explica comportamentul lor, le si accepti odata ce le-ai vizualizat si analizat; cu cat faci asta cu mai multe posibilitati, cu atat esti mai pregatit sa accepti orice eveniment urmeaza sa fie de fapt in fata ta. Si aici vroiam sa ajung.
Mi s-ar parea atat de ciudat daca toate lucrurile care sunt bune sa fie intradevar bune!
Si totusi uneori e atat de apetisant sa mai ascunzi cate o chestie de realitatea celuilalt. Si e apetisanta reactia lui cand descopera ca s-a inselat. Punem atata valoarea pe chestia asta fie ca e ceva mic si amuzant, fie ca e ceva mare si tragic, incat se afla in toate povestile noastre. Ma gandeam la chestia ca daca scrii ceva devine realitate pentru tine. Eh, eu o experimentez la ceea ce fac cand scriu lucrurile astea. Imi aleg realitatea. Scriu ceea ce vreau sa devina realitate si apoi, chiar devine realitate pentru mine, doar pentru ca lucrurile devin mai clare in mintea mea, pentru ca le exprim. Si de cate ori iti alegi realitatea renunti la ceva. Totul e posibil sa se intample pana cand alegi un mod in care sa se intample. Dar pentru ca ne inafluentam atat de mult ne limitam posibilitatile de alegere; pentru ca avem aceasta normalitate de comun acord. Intr-un fel pare ca ne-am atras ca sa lucram impreuna la a experimenta ceva mai mare in constiinta universului.
Anatomia nostalgiei reusucitata de operatia notelor si complexitatea marsului aduc uitarea prezentului. Un singur lucru ramane relevant. Nu e ce ai facut sau ce ai fost; nu e ce faci sau ce esti; nu e ce vei face sau ce vei fi; nu e nici macar ce ai putea face. Tot ce conteaza e ce poti deveni. Continua stare de nostalgie asupra ceea ce poti deveni la randul ei resusciteaza complexitatea marsului notelor. Suntem captivi in burta acestui sistem, iar sistemul sangereaza spirale inconstiente de existenta lor, ce totusi dau viata liniei orizontului dand negrului si albului abilitatea de a fi subiectivi.
Din cand in cand. Din cum in unde de tot felul. Sus pe spirala lasam in urma valuri si iar valuri. Lucrurile ne sunt importante doar daca avem o relatie personala cu ele, chiar daca ea exista in realitatea acceptata de majoritatea dar si daca doar o constiinta crede in acea relatie. E greu sa inveti ceva daca suntem programati sa punem ceva la indoiala si nu ma refer la cum sa mergi pe bicicleta, ci la a invata ca totul e interconectat, si noi ne mai asteptam sa invatam iubirea sau acceptarea. Suntem departe si in acelasi timp aproape si in acelasi timp la egala distanta si in acelasi timp nu vom putea niciodata si in acelasi timp putem in fiecare moment sa stim tot.
Un mod in care totul e subiectiv e faptul ca atunci cand ai o idee de la un stimul vrei sa o construiesti in ceva mai mare, doar ca perceptia ta e acaparata in continuare de stimuli biasand potentialul gandului, stimulii fiind tot aleatoriu. Fiecare moment e o trecere intr-o noua eră, dar una infinita si totusi moarta in urmatoarea clipa. Nu diferit de un foton momentul nasterii noastre coincide cu momentul mortii noastre si se suprapun intr-un dans in care se pierd una de alta, sunt inexistente si traiesc in acelasi timp. In fiecare moment putem alege sa fim ceva complet diferit, absolut complet – schimbare forma, culoare, frecventa – tot doar daca nu ne-am mai uita la era trecuta si nu am mai anticipa era viitoare. In acelasi timp acest mod de a privi ne explica atat de multe lucruri, sau poate “atat de multe lucruri” – la fel de posibil – sau poate ca tocmai paradoxul dintre cele doua ne face sa fim in modul in care suntem.
In momentul in care totul devine posibil, acceptabil, nu va mai exista conceptul de negativ, pentru ca prin subiectivitatea noastra ne vom gasi obiectivismul absolut si propriu pentru care nici o alegere nu e o alegere cu adevarat, e un no-brainer, si vom invata acel echilibru perfect pentru tot fara sa deranjeze restul tot. Sa stii tot e iubire, iubire e sa simti tot, sa parcurgi interzis tunelul iepurelui perfect. Iubirea e un indiciu pentru descoperirea caii perfecte, subiective si obiective.
In acelasi timp poate ca nu trebuie sa facem nimic intr-un fel, ca lung sau putin ajungem in acelasi loc; toate drumurile duc acolo. Iar asta e una din frumuseti. Poti face orice, ce simti tu, rezultand in surprinzatoarea invatare a faptului ca e o cale prin care poti exista fara sa deranjezi alta existenta. Lucru care parca seamana si cu tunelul catre iubire, catre cunoastere.
No uite cum rationalul din mine se lupta cu hipiotul din mine rationalizand si intelectualizand tot ce simte celalalt, rezultatul fiind doar si incredibila mea perspectiva asupra realitatii.
maroooned 