Category Archives: Random Stories

Calatoria prin timp nonlinear

Sa presupunem ca totul e acelasi lucru, iar existenta e un mister pentru ea insasi. Dar vezi, pana si chestia asta pe care ea si-o scrie siesi e nula, inecesara, si nu ar trebui sa existe, chiar daca, si tocmai pentru ca, exprima faptul ca expresia nu e necesara.

Recunoasterea. Now that’s something. The sense, and the drive to name the unnamed. Mamihlapinatapai. The paradox of the name not naming itself holds the perception of time in a linear sense. Inbetween rests the rest.
Will. To want, or the feeling of want. And you usually want to hold things still so that you experience everything through any given point of building. But you see? There lays the trick. In wanting to transcend there can be no transformation. After all, you’re standing still. Transformation requires dynamic, requires death and birth and death and birth. So then comes the question. Can you trick the universe to transcend imortality into imortality?
Nonlinear perception of the time. Paradoxes.
Sa presupunem ca exista un inceput si un sfarsit. La inceput avem doua personaje, energie masculina si energie feminina. Mai avem un copac cu viata si adevar. Sugar, spice and everything nice. They both know and they both know they know. They both feel there’s nothing to be known.
Then we have the history of the universe. During which this unnamed struggles with wanting to name itself, swimming like a dolphin in and out of the ocean it creates along the way, deep down and cosmos high.
We still have the same two characters in our story, only they are spread in the vast unnamed, playing all scenarios, the whole infinite of them.
Before we get to the end, let’s look at another story.
The attempt to trick the universe.
In one of the male’s energy manifestations it figures it out. But as he has the revelation, being on the “know and want” field, he also “knows” that he can’t use it, as naming the unnamed would end existance. The revelations continue and, paying in huge amounts of energy, he figures out a way to stop time, to hold it all, from start till end, to walk on the nonpath of nonlinear time.
Earlier before he had recognised her. They saw and were seeing each other in the middle of now here. So, in its ignorance, ambition, and want of control, he decided like a child to try out this paradox on… well, by now you’ve figured out, it was on itself, him and her being it and all. So he returned to Utopia, and hid something from her. Just one thing, the one thing, the rest was all to feel. He then told her with the energy of a child what he had done, but you could see the mad scientist face as well. Telling her was part of the plan. He had just ask her out on a date at the end of time, even thou, not only would they meet there anyway, but they are already there. Now, all he needed was a hidden thing, the one thing, by her. Well, the story goes she never did, because maybe she didn’t even understand, or that she understood clearly.
The dynamic of death and birth, in the ocean and out to the stars was doing its thing. The history of the universe continued as it always does. Their manifesting paths grew separate, and the undefinied space between them was absorbing the life out of him, through his controlling definition of the undefined. He was indeed living the nonlinear time field, but he was killing and dying in the process, instead of his plan of life eternal, which he already had through being it. He was going crazy in the act of projecting his story onto the history of the universe.
He was spared of the burden when he went back to her and showed what he had hid from her.
Sa presupunem ca totul e acelasi lucru, iar existenta e un mister pentru ea insasi. And when all scenarios are over, meaning all the time, they meet on the Planet with the garden of the one and only tree, seeing each other as the one remaining truth that needs no naming.

7dcdbcc17eb5748411c858a5430508f6 Continue reading

Advertisements

Oh the irony… sau un pattern de stare colectivă

***

Sunt o timidă poezie, Diana. Și totuși îmi place să cânt, dar îmi place și să desenez și să culeg flori, și să ascult flori, și să ajung acolo… Pot să fac ce vreau. Dar vreau să fac ce pot? Știu că sunt multe păsări călătoare care mă dezgustă, dar le fac să-mi dispară. Din memorie, de obicei mă doare. Mă doare când îl aud pe Raoul cântând rap. Frumos. Și îi iubesc pe restul cu lacrimi.

Șosetele lui Alex au inimioare negre și a lui e roșie. Ce te legeni, mă? Ce mă legeni, mă? Pentru că suntem obsedați de ordine în timp ce suntem compulsivi de haos. Și din cauza asta o să plec puținș mă duc până acolo și stau fix până când mă întorc. Înțelegi?

Da, înțeleg tot ce ai zis, deși încerc să-mi dau tripuri pe care nu știu dacă, nici măcar eu, le înțeleg. Acum… tu mă înțelegi? Oare poți să mă oprești din căzătura-i mortală?

Nu o să mă scol niciodată. Doar dacă o să adorm mă pot scula la ce vreau eu. Care e scula ta preferată?

Aia care face ce vreau eu și când vreau eu! Și nu obosește niciodată. Aparat care nu se termină toată viața. Dar a ta?

A mea e puțin ciopârțită și mai curge viață câteodată, însă o prețuiesc așa cum e ea. Însă cu al meu e mai greu o măsură. Al tău ce zice?

Al meu n-are ființă. Este un obiect mare și n-are sentimente. Dar nici nu-i trebuie. Oricum, nici nu știu dacă te ajută la ceva. Dar pot să aleg să te fac să vezi modul în care te ajută.

***

            De ce cauți acolo unde nu poți găsi, pașii ce se ascund timizi printre copii? Așa mă ascund și eu printre tine. Așa îmi ascund zâmbetul printre al tău. Te înnebunește și mai tare când e printre lumina lumânării. Și beculețele. Mi-ai făcut inima beculețe. Chapter 1.1. Am trecut și de asta! Înțelesesem câte beculețe de culori diferite are o inimă. Mai ales inima mea. Vreau să plâng! Dar nu pot să plâng pentru că nu sunt trist.

O să vreau și eu, dar nu azi. Într-o zi cu clovni și orbi când soarele e într-o cameră. De zi, de noapte, de interminabile discursuri ce se scurg și plâng, și urlă către fantomele viitorului crud. Pentru că ești orb, că ești clovnul de circ, ce se ascunde sub măști. Ce ar fi să îți pui masca de singurătate pentru că singur e atributul care o să ți se însușească? Dacă tu nu o să îți vinzi iubirea? Și dacă ar fi așa, cu cât o dai? Eu în locul tău n-aș da-o. Gândește-te cât ai suferi după ea. Pe mine mă întrebai cu cât o dau? Nu mai întreba dacă n-ai suflet! E modul prin care ajungi să vezi cum poți să n-ai suflet. Și pe cărarea aia acolo vei ajunge. Unde corăbii cad din copacii plouați de furtunăș din furtuna pe care alergam împreună.

***

            O mare furioasă albastră. O mare furioasă dorință, se apropie de noi cu putință. Ne lasă doar valuri de nori. Ne învăluie în lăsări de primăveri. Până în prima primăvară în care am văzut. Și am văzut exact cum îmi descrisesem. Nimeni nu m-a crezut… Dar eu văzusem tot. Văzusem mort, văzusem treaz cum cărările se întrepătrund. În fund. Acolo erau. Și erau multe. Nu se temeau de nimic. Nici de muzică, nici de sunet, doar că era așa bine. Și e bine că era așa bine. Și noi eram la fel de bine și atunci când totul vibra și nu exista pe acea pășune pitorească. E frumos de fapt. Exact. E de bine. Se întâmplă ceva extraordinar. Normal, totul normal. Mulțumesc!

***

            Când aripa zgribulită a unei libelule aurii a fost mângâiată de prima picătură se făcea că era…cum era? Era atât de curgătoare, ca cea mai înaltă cascadă din lume. Te uitai la ea și nu te săturai! Așa de minunată era…voiai să o vezi într-unaș îți era frică să-ți iei ochii că poate nu mai e…dar cine știe? Poate că o carte reprezintă libertatea de a spune tot ce gândesc pentru că ar fi scuzat de personajele imaginare.

Dar de ce să ne scuzăm? Sau de ce să n-o facem? Până la urmă facem ce vrem! Vrem să fim atrași de consistența apei, suntem! Vrem să ne amagim din dragoste? Vrem! Atunci ce-i cu neputința asta? Până când să mai fim întrebați dacă putem sau nu? De ce să nu ne punem singur întrebarea? Aș vrea să pot rearanja fiecare atom, și atunci tot Universul ar arăta diferit. Îți poți imagina ca totul să arate diferit? Te poți baza pe o ipoteză toata viața ta? Poți lua o decizie bazată pe imagerie mentală? Ai gânduri de genul ăsta?

De fapt uneori mă gândesc la modul în care soarele îți pictează privirea. Și mă întreb tu la ce te gțndești în momentul ăla magic, mă întreb chiar dacă te gândești la ceva sau doar pur și simplu simți momentul îla magic. Cred că poți doar să-l simți, fără să gândești. Sau poți doar să-l gândești! Nu există nimic pe lumea asta negândit. Tu ce zici? Există? În orice caz vrem o realitate creată de altă cauză pe care să o căutăm.

Subțiind sufletele strămoșilor noștri.

***

Autori:

Alexandra Badea Rasa

Manuela Cheche

Andrei Ionescu

Raoul Nedeianu

Alexandru Pisica

Simona Rotariu

11164570_435231526658150_6976593560530571149_n


Universul fumează

U: Esti ok?

E: Nu.

U: Ce-ai patit?

E: Din cand in cand receptionez si frecvente de adevar, nu ma pot minti continuu, thats all.

U: Adevarul e bullshit.

E: Adevarul e legea.

U: Nu, nu e legea, e doar o altfel de minciuna.

E: Oricum ar fi, e irelevant pentru ca e real pentru mine; daca totul e minciuna, accept asta, dar inevitabil cateodata ma mint frumos, cateodata ma mint urat.

U: Spune-ti o minciuna frumoasa!

E: Nu pot, imi vin in minte numai minciuni urate pe care le cred acum si nu pot sa mint daca stiu ca mint.

U: Atunci minte stiind ca spui adevarul.

E: Atunci as spune ca nu sunt demn de lumea asta sau ca lumea asta nu e demna de mine, nu-mi dau seama daca sunt mai presus sau mai prejos, dar stiu ca nu sunt la acelasi nivel cu lumea asta.

U: Esti mai presus de lumea asta pentru ca tu esti destept si lumea e proasta.

E: Acelasi argument poate fi folosit si pentru cealalta concluzie.

U: Ba nu, prostul intotdeauna e mai jos decat desteptul.

E: Asta e minciuna pe care tu o crezi.

U: De ce sa nu crezi in minciuni daca te fac fericit? Daca ele nu te fac asa, atunci nu mai crede in ele!

E: Ai toate motivele sa crezi in minciuni daca te fac fericit, total de acord dar e altceva in mine care ma ironizeaza; eu ma mint frumos mereu dar acel cineva ma minte opusul.

U: Scoate acel ceva, omoara demonul.

E: Ma tem ca demonul sunt eu cel de alta data.

U: Repeta-ti ca nu esti tu acela ca acela e mort demult si ingropat.

E: Ca sa traiesti in continua dezvoltare trebuie sa uiti mereu. sa dai drumul trecutului te-ar ajuta sa mergi mai departe, si sa nu poposesti, sa nu stagnezi. Si chiar daca dai drumul unor trecuturi mai importante, ce cantaresc mai mult, si reusesti sa treci la urmatorul etaj, si acolo e posibil sa traiesti lucruri grele care ajung in trecut si iar te fac sa stationezi. Nu trebuie sa tii minte cine esti cum spun ei, dimpotriva, trebuia sa uiti de tine; in fiecare secunda ai combinatii diferite de componente care te definesc. Dar daca il omor, mai adaug un gol in mine, si in plus el reprezinta radacinile, iar eu nu stiu sa zbor inca. O sa ma inalt ca un balon cu heliu, dar fara sa stiu unde merg.

U: Dar ai grija te rog sa nu te stapaneasca, macar pune-i ceva la gura sa taca, stiu ca poti, esti puternic, ai facut atat de multe cu atat de putin, deci poti, poti sa mergi mai departe si sa fii in continuare asa cum esti.

E: Poate asa e, dar ma omoara momentele astea, ma obosesc rau de tot, ma impusca pe dinauntru, simt cum incearca gloantele sa iasa, si uneori actioneaza in negativ, si simt ca vin din afara si imi perforeaza corpul.

U: Construieste-ti scut cumva. Daca ele vin periodic te gandesti “eh iar vin, dar nu ma omoara, doar ma julesc un pic.” Gandeste-te ca esti la razboi si ca la sfarsit o sa primesti stele multe de erou.

E: E a doua oara cand ma faci sa zambesc. De la cine sa primesc? Lupta asta nu e vazuta de nimeni.

U: De la mine. E vazuta de mine. De la viata; viata vede si o sa te rasplateasca!

E: Mda..eu stiu ce spui tu..cu omoratul demonului, cu scutul… are sens, imi spui ce trebuie sa fac, imi dai “ce”-ul, dar nu-mi dai “cum”-ul.

U: La cum nu te pot ajuta. fiecare are alt cum.

E: Daca fiecare are alt cum si cumul meu nu merge, poate am nevoie de altcineva, poate nu pot face asta singur si nu mi se pare corect sa arunc o nevinovata in lupta, intr-o lupta in care nu are de ce sa vrea sa fie, nu-i lupta ei

U: Ceilalti iti pot da doar impulsul, pot doar sa te impinga de la spate, dar tu tre sa fii motorul si e bine sa ceri ajutor cand nu mai poti. Nu exista nevinovati!

E: Dar oamenii nu inteleg. Si nu pot face asta atat de des. Am mai cerut ajutorul, am cerut sa nu fiu singur in anumite momente, dar nu pot fi asta. Nu trebuie sa fiu tipul asta trist si deprimat. Trebuie sa mint despre mine, altfel alung oamenii.

U: Din pacate oamenii fug de tristete fiindca le e frica sa nu se ia.

E: Nu-i condamn…

U: Incet, incet cu cat minti despre tine vei ajunge persoana aia, mai greu, dar in final vei reusi.

E: Da, cam asta e planul dar pana acolo mai e acum iar acum e greu si vreau sa lovesc, dar nu e nimeni care merita si constat ca sunt doar eu si parc-as merita si ma lovesc.

U: Fa omuleti din hartie si rupe-le capul!

E: Asta nu suna atat de rau, dar e silly, vreau oameni adevarati. Ideea e sa distrug. Mai mult o sa ma chinui sa construiesc omuletii. Vreau oameni adevarati si urasc asta. incepe sa imi placa cu oameni. incep sa devin dependent de oameni. nu vreau sa accept asta.

U: Dar e bine, e sanatos, e un pas catre become it, catre succes, accepta-l!

E: Daca e asa cum spui, si are sens pentru mine desi nu ma gandisem, inseamna ca sunt la un punct de rascruce, inseamna ca acum se produce schimbare mare in mine si cel care eram se lupta sa nu fie dat uitarii. Simt frica, iar cel ce eram ma crede un arogant si un ipocrit.

U: Te crede degeaba asa, e doar speriat.

E: El e cel care minte oamenii, iar eu sunt cel care tranforma minciuni in adevaruri.

U: Invinge-l si vei avea…

E: ..E speriat dar si nervos, si poate are dreptate..

U: N-are! Nu exista poate. Gandeste-te ca nu are.

E: Am fost atata timp el, si ura oamenii ca cel care devin; devin un om cu oameni, iar el era alta specie si fara oameni; Eu era El, iar acum sunt ceea ce amandoi am urat mult timp impreuna. Simt ca il tradez; simt ca ma tradez. Si atata timp cat pot vedea prin ochii lui, nu o sa ma bucur de noul eu, nu o sa cred in noul eu. Sunt doar o minciuna atata timp cat ma vad prin ochii lui; trebuie sa scap de asta ca sa transform o noua minciuna intr-un nou adevar.

U: Atunci straduieste-te sa vezi prin ochii ceilalt. Trebuie sa crezi. Gandeste-te ca daca nu erau oamenii nu supravietuiai. Oamenii sunt o resursa.

E: Pai asta zic. Inainte ii vedeam ca pe o resursa si atat. Dar acum ma bucur de ei, imi place cu ei, si cand nu sunt cu ei, vreau sa fiu!

U: Atunci e bine, e frumos asta pentru ca toti suntem conectati intre noi si trebuie sa fim asa impreuna; e intr-un fel destinul nostru, iar cel care vrea sa fie singur, o sa fie trist, pentru ca e un razvratit ciudos si egoist, care nu se va bucura de placerea unui suras al altcuiva. Ai descoperit calea, mergi pe ea, imbratiseaz-o.

E: O imbratisez la fel cum imbratisez fiecare lucru bun din viata mea: mereu pregatit sa-i tai gatul.

Fumez. După fiecare țigară îmi țin respirația și număr cât rezist. Rezist din ce în ce mai puțin și e minunat. Orice am avut, cu fiecare zi ce a trecut, am avut mai puține secunde în care am putut să țin de acele lucruri până când le-am scăpat. Dulcele moment în care scapi ceva ce iubești. Nu sunt nebun, chiar e cel mai frumos moment, pentru că atunci când scapi ceva ce iubești, și acel ceva scăpa de tine. Iar de mine..ei bine, e cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru ceilalți, să-i scap. Aștept să rezist doar o secundă să țin respirația, și apoi știu ce urmează. Săraca mea respirație, urât mai miros pentru ea. M-am visat pe cel mai înalt bloc. Vedeam întreaga lume cum se uită scârbit la mine. M-am visat luând decizia de a mă aruncă, și în momentul în care am făcut-o am căzut sus cu o viteză incredibilă. Așa am crezut cel puțin, însă întreagă lume, întreg universul se aruncase de pe mine, întreg universul mă scăpase, și de-odată zâmbea împăcat. În tot acest timp, universul fumase, universul își număra secundele, universul ținuse toate lucrurile la olaltă, dar cu fiecare zi ce trecea avea mai puține secunde în care putea să țină de acele lucruri până le-a scăpat. Zâmbea pentru că ne iubea, însă mereu a știut că ne rănește, știa că ne omoară.


A Deadend Mind

“Și uite-mă aici. 20.05.2013. 02:13 arată ceasul negru de pe masă unde am săpat incredibil de mult în căutarea unui pix și a unei foi. Ar fi durat mai puțin dacă nu încercam să n-o trezesc. Doamne, câte lucruri negre în camera ei! De ce negru? De ce orice culoare? De ce mult din orice?

Nu contează momentan. Acum contează gândul de mai devreme, cel de când stăteam în pat și se întâmpla ce știam că o să se întâmple; nu am reușit să adorm. Gândul cum că am rămas singur în clipa în care s-a teleportat pe tărâmul viselor.

Da, suntem compuși din infinite bucăți pe care ni le arătăm în diferite combinații, în diferite situații, dar am realizat, ca o străfulgerare, că e mult mai mult de-atât. Infinitele bucăți se multiplică și se combină cu infinitele bucăți ale persoanei sau persoanelor cu care te conectezi.

Tot ce discutase, tot ce fusesem înainte ca ea să se fi deconectat de la starea trează, prezentă, să se fi deconectat de la mine, a murit în secunda în care am rămas singur. Rolul meu s-a încheiat; and scene!

Îmi plăcuse rolul meu de mai devreme. L-am mai jucat, îl joc cu plăcere de fiecare data și aș muri de dor dacă nu aș fi fascinat de noua descoperire. Mă temeam de asta și nu înțelegeam de ce. Mă temeam că n-o să adorm și o să rămân singur cu mine, cu gandurile mele”, dar acum e mai clar. Când rămân singur pot juca un singur rol, nu am nici o alegere, pe mine, și încă ce rol stupid este. Dependența mea nouă de oameni, așa mi-o explic. Am întâlnit în sfârșit o persoană pe care aș etichetă-o cu adjective pozitive, dar care e de fapt o persoană ce îmi arată combinații din infinitele ei bucăți ce mă fac să joc roluri nejucate până acum, interesante, eroice ..chiar dacă e un eroism.. cotidian, roluri de intelectuali, de filozofi, de prieten, de frate, de iubit, roluri ce se joacă cu bucățile mele infinite la număr, formând combinații ce le-aș eticheta cu adjective pozitive.

Dar acum sunt singur iar pentru că ea-i deconectată. Vreau să mă deconectez și eu, dar momentan mă joc pe mine, iar rolul meu e să fiu conectat la singurătate.”

A pus cu delicatețe poza ei pe perete după care s-a întins în pat mulțumit și relaxat aprinzându-și țigara cu o mândrie care părea mai de grabă indiferență. O capturase din nou. Se uita la poză, direct în ochii ei magici care nu clipeau niciodată. Îi mângâia părul lung și negru al noii lui victime împrumutând capacitatea de holbare a fotografiei, focalizând pe ochii ei negri la început, pierzându-se în golul lor. Avea mintea goală și spațiul unde era menit a fi sufletul plin de fum, de fumul pe care îl sorbea cu poftă din țigara care se termina, din sfârșitul care-l sleia. Mândria și mulțumirea lui erau de moment, de un moment prelungit, dilatat, dar fără doar și poate un simplu moment. Totul era de moment pentru el și o știa bine, dar cu toate astea era mânat de o forță schizofrenică, o forță cu care nu se putea comunica, o forță care îi consuma spiritul și mintea, o forță care îl consuma cu totul, o forță care îl sorbea cu poftă și răbdare. Se agăța de moment și îl alungea cât putea de mult; vroia să-și mai aprindă o țigară, scutură pachetul fără să-și întoarcă privirea de la himeră ținând-o astfel în viață, însă nu mai avea. Ar fi înnebunit de furie dacă în mâna cealaltă nu ținea de celălalt colț al momentului în forma firelor de păr pe care le pieptănase mai devreme. Desfăcu tubul de somnifere și aruncă 6 pe gât, înghițindu-le fără probleme căci ele își cunoșteau drumul. În câteva minute a cucerit somnul mult dorit, reușind să țină ochii deschiși conectați la ochii ei imortalizați.


Legenda lui Monsieur Ecó

Monsieur Eco

Pe timpuri toată zona asta era o insulă numită Ymsym. Dâmbovița înconjura această bucată prosperă, curată și ecologică de pământ.

Insula era protejată de un anume Monsieur Ecó. Nu se știe exact cum a ajuns acest semizeu pe Pământ; unii spun că a fost alungat din regatul lui pentru că iubea oamenii, alții spun că a plecat singur din acest motiv. Trupul lui împietrit care dăinuiește și azi, și este vizitat anual de milioane de oameni este un mister la fel de mare.

Meze

Grecii, care au început să populeze insula ulterior, redenumind-o MΣ, spuneau că Monsieur Ecó era un bărbat cu o statură mai mare decât orice om, și diferit în toate cele. Spuneau că nu l-au auzit niciodată vorbind și că pur și simplu hoinărea pe străzi în căruța prea mică pentru trupul său, trasă de un cal negru, imens, pe două roți la fel de mari, în fiecare noapte deși nu era dorit acolo. Ei spun că trupul lui Ecó era împietrit doar ziua, mereu în același loc, după ce în jurul orei de 5 dimineața se plimba mereu cu căruța lui și de fiecare dată în apropierea Pieței Ecologice calul lui exploda, zburându-l pe Ecó prin roata stângă, împietrind în același loc din centrul insulei în care se află și azi.

În timp, grecii au început să părăsească insula din cauza lui, în principal din cauza faptului că au aflat de naționalitatea franceză a semizeului. Grecii erau xenofobi. Totuși unii greci au rămas pentru că băutura lor se vindea bine pe insulă.

Există foarte multe legende, însă cea care mă atrage pe mine cel mai mult și despre care vreau să știu cât mai multe este cea mai veche, cea spusă de localnicii ymsymieni în urmă cu zeci de mii de ani în urmă. Ei spuneau că pe Dâmbovița navigau o specie diferită, un fel de pirați nemți. Spun un fel, pentru că nu erau niște pirați obișnuiți, erau foarte masivi, musculoși, iar părul care se întindea pe coloana vertebrală era de culoarea pateului. Corăbiile lor erau cele mai mari din câte existau pe lume, erau atât de mari încât atunci când navigau, asfaltul de pe marginea apei se sfărma. Oamenii erau nevoiți să reconstruiască constant malul de ciment care să țină apa departe, întrucât aceasta era letala pentru ei. Când apa din Dâmbovița era atinsă, viața oricărui muritor își găsea sfârșitul. Monsieur Ecó era acolo să protejeze insula și oamenii care o locuiau. Mii de ani monștrii au încercat să cucerească și să corupă insula, însă fiecare bătălie se încheia la fel; Ecó îi alunga. Asta până într-un final când, în timpul unei noi lupte, în ziua în care norii plângeau în hohote, creaturile germane l-au azvârlit pe Monsieur Ecó în cârma imensă a corăbiei. Ecó încercând să scape a fost nevoit să se arunce în Dâmbovița, astfel împietrind. Atunci s-a întâmplat ceva incredibil; cerul s-a luminat brusc, iar apa a devenit strălucitoare ca un diamant; se purificase. Ymsymienii au scos trupul pietrificat și l-au așezat la loc de cinste pe insulă lor. Dar asta nu e tot. Se mai întâmplase ceva. În momentul în care trupul pământesc al semizeului a atins apa dăunătoare, Ecó și-a folosit un ultim dar al zeilor și a pus un blestem asupra creaturilor-pirați. În următoarea secundă apele Dâmboviței s-au retras din jurul insulei formând un râu care ducea spre Lacul Morii, intrarea în Iad. Creaturile erau periculoase, dar era ceva ce le lipsea cu desăvârșire: inteligență. Nu au fost în stare să construiască o cârmă nouă și inevitabil, au ajuns în Iad.  

Fenomenul Eco

Astăzi, chiar și împietrit, Monsieur Ecó încă încearcă să ajute orașul. Atracția principală pentru turiști este fenomenul incredibil ce se întâmplă în jurul semizeului. Probabil n-o să credeți dacă nu vedeți cu ochii voștri, dar pe orice obiect mecanic aflat pe pământul fostei insule încep a crește flori minunate ce înfrumusețează peisajul.