Sindromul Impostorului

– Orice aș face e fals. Nu simt nimic. În centrul existenței mele o umbră taie gâtul unui copil la infinit. Nu apuc să exist. Dacă vreți un nume dați-mi-l dumneavoastră pentru că mi-e egal.

Un copil se naște iar, ca potențial are să îi pese de alții, dar instant e mutilat. Ce concluzie să trag? Nu știu dumneavoastră, dar eu trag concluzia că nu exist. Zâmbesc fals. Dumneavoastră vă zic adevărul, dar aș vrea să i-l zic și lor, tuturor, sunt un impostor. Ar spune că și ei simt asta, că e un fenomen psihologic, le-aș spune că știu, dar că asta nu schimbă prea multe. Mâine voi fi impostor ca și azi.

Alți copii se nasc și mor. Eu nu sunt nici adult, nici copil. Nu sunt nici angajat, nici prieten, nici vecin.

– Află că până și adevărul se naște și moare.

–  La ce bun adevărul atunci? Munca aceasta sisifică, pe bune? Ce glumă absurdă e asta, ce glumă crudă, domnule psiholog. Simt că tot ce fac e degeaba.

– Chiar tot?

– Bine, sunt lucruri pe care le găsesc… potrivite, zise după o lungă pauză de gândire. Am aflat libertatea în scris. Să merg pe străzi și să țin discursuri în gând e altă activitate de care nu mă satur niciodată. Dar în rest tot ce vreau e să stau degeaba. Când stau degeaba singur nu mă simt ca un impostor. Nu mă mai simt, pentru că și în acest context mă simțeam ca un impostor când am fost în acel episod depresiv. Chiar și pentru atâta lucru, mărunt, a trebuit să depun atât de mult efort. Dacă e să o iau așa, poate că pentru mine nu e un lucru atât de mărunt.

– Ceva progres ai făcut. Un teritoriu ai cucerit, și nici eu nu cred că este lucru mărunt, dimpotrivă.

– Dar nu contribui cu nimic la trib, și mă tot gândesc că o să ajung bătrân și sărac și nu o să aibă nimeni grijă de mine. Poate chiar o să sfârșesc pe străzi, iernile o să fie friguroase. Hmm, acum când zic asta mă gândesc că poate nu o să fie atât de rău, o să mă forțeze să fiu atent pe senzațiile corpului, ce vreau să zic e că o să fie atât de rău încât nu vor mai fi gânduri, ceea ce o va face bine. Nu stiu, murim doar o dată, ceea ce pare un lucru așa de profund, în schimb toată viața trăim lucruri atât de superficiale.

Oricum, la lucrurile astea mă gândesc, și totuși nu sunt deajuns încât să mă motiveze să trag tare să mă țin de un job oricât de stresant ar fi. Gândurile îmi stau în cale. Nu mă descurc, nu mă pot întreține singur. Și pentru că nu am grijă de viața mea, nu mă pot numi un prieten pentru alții, chiar cred asta. Mă frământă și asta, dar tot nu e deajuns să mă miște.

Uneori simt potențialul, un val de energie, dar n-are o formă prin care să curgă, e mai mult o idee abstractă. Trăiesc în abstract, dansez în pași de meta. Văd frumosul, dar îl văd obiectiv. Pot să-l recunosc, pot să spun ah, uite frumosul. Poate că frumosul trebuie văzut subiectiv. E greu pentru mine să fiu om. Am decis să mă sinucid. O zic, dar o zic în gol, pentru că partea din mine care actionează nu rezonează deloc cu asta.

Când ochii-i închid mă văd căzând. De frică încerc să mă prind de orice. Faza e că sunt în vid, și ca să mă prind de ceva trebuie să-mi imaginez că ceva există. Dar e inevitabilă căderea. Tot ce crează imaginația mea devine alunecos, conspiră împotriva mea în final. Conspiră în favoarea mea de fapt, știu asta, dar e atât de greu să am încredere. Ca să mă țin de ceva mai mult timp trebuie să-mi imaginez ceva ca un nod, ceva ca un loop. Ego-ul, traumele. Dar și ele au un termen de expirare. De fiecare dată când este re-zisă povestea devine mai subțire, până când devine invizibilă. Adevărul iese mereu la iveală.

Și adevărul e că eu nu exist. Sunt un impostor, și toți o să afle, dar dacă le spun eu nu mă crede nimeni. Și doar aștept. Un copil moare la nesfârșit prin tăierea gâtului, și eu aștept să dispar. Când eu mor se naște adevărul, și când moare adevărul mă nasc eu, pentru că sunt un impostor.