Egosisteme

“Oh, Lord, make me pure,
but not yet!” – Robbie Williams

Mă gândeam la dependență. “… Când n-avem ce face, când stăm pur și simplu și nu ne gândim. Când e frig, când e cald, când e prea strâmt, când e prea larg. Orice ar fi, oricum ar fi, e 100% valabil să știi, e prea mult, prea puțin, prea mult” – Alexandru Andrieș, Prea mult, prea puțin, prea mult. Atunci cât? Deloc? Păi și cum mai tolerez viața?

Mai dau un citat: “fără vicii am fi doar niște roboți” – Cheloo cu Bitză, Vicii. (Am testat ipoteza și încă nu i-am demonstrat opusul.)

Dându-mi seama că nu știu unde mă duc, și că drumul pe care merg s-a bifurcat prima dată acum mult timp, acolo unde ceva mi-a scăpat, am decis că exageram cu consumul substanțelor și mai ales cu modul iresponsabil în care o făceam și îmi “trăiam” viața.

Așa că m-am abținut de la consum. Am cumpărat cartea lui Russell Brand – 12 Steps (m-am oprit undeva între pașii 8-9). M-am apucat de yoga, meditație, psihoterapie, alergat, mai multe, și curând mi-am dat seama cât de mult rău îmi făcea tutunul, ceea ce mi-a ușurat și sacrificarea aspectului cool ce vine cu o țigară aprinsă în mână.

Dar la ce servește dependența? Păi, orice dependență caută să umple un gol, și cam toate reușesc asta, pentru moment.

Eliminând pe rând dependențele evidente, am început să observ și altele care erau acolo de mult, dar și altele care se formau chiar în fața mea.

Dar o revelație mai profundă am avut-o recent. Cred că a venit într-o serie de sclipiri, ce abia acum și-a găsit concretizarea în cuvinte în mintea mea.

Practicile astea enumerate mai sus te ajută să construiești ceva durabil și rezistent, dar îți dau doar una din cărămizile astea magice pe zi.
Și când a venit ultima cărămidă din blocul ăsta, am înțeles că, într-un mod mai profund și subtil sunt dependent de identitatea asta.

Cine știe de când ma tot droghez cu aceste multe părți din identitatea asta care, poate cândva ma proteja, dar acum nu mă ajută și nu îmi mai servesc.

Câteva exemple de convingeri pe care le am despre mine, care, pur și simplu, e posibil sa nu fie adevărate, dar pe care mi le injectez în sânge:
– că sunt victimă;
– că nu știu ce să vorbesc cu oameni;
– că sunt deprimat;
– că sunt furios;
– că sunt “trapped” ;
– că nu pot;
– că sunt cineva care moare.

Și, ok, una e să te lași de fumat, deși al dracu de greu, dar să pui capăt acestor părți ale identității tale care au o minte a lor și își fac treaba de a umple marele gol care în esență ești… E cu totul altceva.

Pentru mine tot timpul a fost un fel sau altul de totul sau nimic. Poate e ceva ce dependenții cu acte în regulă au în comun. Fără jumătăți de măsură.
Ei bine, cu revelația asta jocul s-a schimbat, miza e alta.

Alt lucru pe care ai să-l auzi la mulți dependenți e că ei știu destul de clar că nu se lasă pentru că nu vor să se lase, și că se pot lăsa doar când și dacă vor dori. Și pot confirma în cazul meu. Când “aș fi vrut” (a se citi aș fi vrut să vreau) să mă las nu puteam, când am vrut m-am lăsat.

Să încetez consumul acelor părți ale identității, nu doar că nu știu cum, dar ridică niște întrebări ale căror răspunsuri sunt dincolo de orizont. Aș fi vrut să aflu câteva dintre ele.

Până atunci, mesajul meu este: “Oh, Lord, please make me pure, but not yet!”

Oricum, poate că dependențele sunt parte din experiența umană, și într-un fel inevitabile. Poate că e responsabilitatea noastră să devenim obsedați și dependenți de, ei bine, de acele ritmuri care ating coarda semnificației din noi.